O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Theodor Damian: „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2016).  Azi prezentăm ultimul eseu al cărţii – „To be or not to be:  Noi  argumente cu privire la creştinismul eminescian”. Eseul  este un răspuns la articolul lui Răzvan Codrescu, „Eminescu şi creştinismul”, publicat pe blogul său pe 17 februarie 2008.

Reţinem: “Ceea ce se pare că a declanşat articolul lui Răzvan Codrescu şi teza din el este tendinţa exagerată a unora din ţară de a-l canonize pe Eminescu, de a-l considera un sfânt, din punct de vedere religios, aşa cum o face, de exemplu Gheorghe Gavrilă-Copil care i-a şi scris un Acatist. De frica posibilităţii de a cădea într-o extremă, Răzvan Codrescu pica în cealaltă extremă. Dacă unii îl vor pe Eminescu sfânt, el încearcă să demonstreze că Eminescu nu a fost nici măcar credincios creştin”.  Theodor Damian îşi începe demersul cu o altă observaţie care vizează articolul lui Răzvan Codrescu; „A veni cu o asemenea acuză demonstrează ideea de prejudecată cu care pleacă R. C.  la drum în încercarea sa de a demonstra necreştinismul eminescian, prejudecată care, aşa cum notează şi Theodor Codreanu, aminteşte apropierea periculoasă de practica interpretativă a sistemului comunist de a-l defini pe Eminescu drept ateu, bazat pe doar câteva referinţe care ar fi sprijinit, fie şi foarte superficial, această teză. Adică se porneşte de la o prejudecată: trebuie să-l scoatem pe Eminescu ateu, şi se purcede la “acrobaţii” (termenul e luat din R.C. unde este pus pe seama celor pe care-i critică) hermeneutice, pentru a se ajunge, triumfător, la concluzia că a fost ateu!”

Dar, cu ce idei vine Răzvan Codrescu: 1. “Poezia “Rugăciune”, fără îndoială o izbândă artistică, n-are deloc o geneză mistică”; 2. “La Eminescu, cum e şi firesc, suverană rămâne Poezia. Altfel ce sens ar avea să-L numeşti pe Iisus Hristos “Domn al oştirilor” (sintagmă vetero – testamentară) sau pe Maica Domnului “Luceafăr al mărilor”? 3. “Poezia lui Eminescu „Răsai asupra mea” este pentru R.C. „tot un şir de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei”; 4. „Poezia intitulată „Christ” (mai târziu „Dumnezeu şi om”), zice R. C., nu este altceva decât „un evident rebut de atelier poetic”; 5. „Poezia „Înviere” de Eminescu este, în percepţia lui R. C. „irelevantă” şi „greoaie”; 6. „Este interesantă şi afirmaţia lui R. C.  despre pustnicii eminescieni. Nici unul dintre ei, ni se zice, „deşi unii poartă sutană, nu trag a creştin”; 7. “ Mai scrie R. C.: “Altminteri, monahismul autentic pare mai degrabă a-i fi repugnant (a se vedea cazul Biancăi din “Făt-Frumos din tei”; 8. „Cu privire la posibile interpretări religioase ale „Luceafărului” lui Eminescu, R. C. ne spune că pe această temă s-a delirat îndelung”; 9. „Creangă era mai ţăran decât Eminescu şi totuşi a avut o rea întâlnire cu creştinismul…”; 10. „În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primit educaţie religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era”; 11. „Mama – Raluca, fata stolnicului Juraşcu- cea care a cumpărat o bisericuţă pentru familie şi care avea „şase fraţi sau surori la călugărie”, asupra propriilor copii nu se vede să fi exercitat vtro  influenţă religioasă”; 12. „Nici deschiderea culturală a poetului n-a mers în direcţia creştinismului. Îl atrăgeau mai degrabă filosofiile păgânizante, arhaicităţile şi exotismele”; 13. „Respectul pe care  Eminescu si-l impune totuşi faţă de Biserică (pe care o numeşte într-un rând ”Maica spirituală a poporului român”)  – întotdeauna formal, exterior – reprezintă doar „notă componentă a respectului său mai general faţă de Tradiţie”; 13. „R. C. încearcă să diminueze aderenţa lui Eminescu la creştinism scriind că poetul umblă după manuscrise vechi”; 14. „În ultima parte a articolului său, R. C. trage o concluzie preliminară: „Hotărât lucru, orideunde ne-am uita, nu prin creştinism se defineşte Eminescu”.

Luate pe rând, Theodor Damian demontează toate aceste aserţiuni ale lui Răzvan  Codrescu specificând: „Vreau să precizez aici că am scris aceste rânduri nu ca un atac la persoana lui R. C., un intelectual de valoare în cultura română de azi, ci ca un contra-argument şi o critică la metoda sa şi la ceea ce mi se pare mie superficialitatea de care R.C. a dat dovadă în argumentarea sa ce denotă prejudecata cu care a plecat la drum în acest demers.”

Privind demonstraţia lui R. C., că Eminescu a fost un necredincios, Theodor Damian reia şi un punct de vedere al unui comentator anonim: „Cu tot respectul, analiza pe care o faceţi dumneavoastră la creştinismul lui Mihai Eminescu este una „inginerească”. Remarc o anumită acurateţe sterilă, un soi de corectitudine păgubitoare, observ un fel de sentinţă apriorică pe care vă căzniţi s-o justificaţi într-o manieră „călduroasă”. Dacă îmi permiteţi, păcătuiţi respectând litera, fără a înţelege duhul. Vă străduiţi să fiţi verosimil fără să fiţi; vă căzniţi să păreţi că aveţi dreptate, fără să aveţi. Nu poţi să scormoneşti cu şurubelniţa în sufletul unui om. Or dumneavoastră, cam asta faceţi, ba uneori lăsaţi impresia că luaţi şi drujba în mână pentru a-i mai tempera pe cei care îşi închipuie că Eminescu a fost vreun sfânt. Recuzita de care faceţi uz în sumara dumneavoastră analiză este complet inadecvată duhului eminescian, care este mai curând al unui creştin care caută adevărul şi care, până la urmă, a fost desfiinţat şi omorât pentru dreptate. Căutarea şi dorul de adevăr, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, sunt elemente fundamentale ale creştinismului.”

Aici se încheie  prezentarea,  pe parcursul a şapte episoade (vezi pe Botoşani24.ro „Momentul de cultură”  168, 169, 171, 173, 177 şi 183), a cărţii lui Theodor Damian, „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2016) prin care demonstrează că „poetul neamului românesc a fost un credincios creştin, nu în sensul pios al cuvântului, nici în sensul instituţional, adică bisericos, ci în sensul, pur şi simplu,  obişnuit al cuvântului, acesta neexcluzând  însă un creştinism asumat”.