O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

O întâmplare adevărată prezentată de Constantin Călin în revista „Ateneu” nr. 7 din 2001: „La ultimul festival „Bacovia”, Radu Cârneci a povestit (pentru a câta oară!) următoarea scenă petrecută la dezvelirea statuii poetului din centrul oraşului. În momentul în care au căzut pânzele, surprinsă de ceea ce vede, Agatha ar fi exclamat: „Dar acesta nu e Bacovia!”. Aflat aproape de ea, sculptorul Constantin Popovici, autorul lucrării i-ar fi replicat: „Ba da, Doamnă!”. În povestirea sa,  Cârneci apasă de fiecare dată pe diferenţa teatrală a reacţiilor celor doi. Dar întâmplarea nu-i numai comică ci şi instructivă. Morala ei poate ajuta la înţelegerea şi a altor situaţii de contrast între imagini (familiare şi deduse), în care locul sculptorului să-l aibă criticii”;

În „Dilema veche” nr. 690 din 11-17 mai 2017 citesc un punct de vedere, despre educaţie, al Rodicăi Zafiu: „Stilul didactic are o tendinţă recunoscută spre conservatorism, provenind din dorinţa justificată de a le transmite elevilor lucruri simple, verificate şi uşor de aplicat, dar şi de comoditatea profesorului care recurge la amintiri din propria experienţă de elev, dacă nu a învăţat (sau i se pare că nu a învăţat) prea multe de atunci. La această inerţie se mai poate adăuga rutina lecţiilor repetate la nesfârşit (pornind de la manuale neschimbate timp de decenii). Inovaţia e de multe ori formală, manifestându-se într-un jargon profesional de ultimă oră, vehiculat mai ales în documentele oficiale ale breslei. În dialogul cu elevii şi în modelele de interpretare care li se oferă acestora persistă destule vechi clişee, în ciuda criticilor care li s-au adus între timp”;

Rodica Zafiu, în „Dilema veche” nr. 690 din 11 – 17 mai 2017, despre  verbul „a reda”: „Sunt decenii de când critici, teoreticieni şi profesori de literatură recomandă evitarea verbului a reda în comentarea textelor literare. Frecvenţa cuvântului e uşor de explicat:  a reda  e unul dintre acele verbe prin care se poate stabili o legătură între idei (o clasă semantică mai largă, incluzând şi verbele copulative din gramatică). Echivalentele „mai elegante” ale verbelor cu sens foarte general a fi, a avea şi a face  alcătuiesc o serie de care tindem cu toţii să abuzăm în efortul de a redacta în registrul cultivat: a consta, a reprezenta, a conţine, a realiza, a crea etc. A reda e un fel de a face care are ca subiect un autor sau textul său literar, iar ca obiect – lumea imaginară, emoţiile produse etc. Defectul principal al termenului e că transmite inevitabil o viziune a literaturii ca pură reflectare, orientată către reproducerea realului şi punând în umbră creaţia, imaginarul şi subiectivitatea. Forma transparentă a cuvântului – format cu prefixul re-  de la verbul de bază a da – induce vechea ide  a „copiei după natură”. E motivul pentru care termenul a fost criticat, recomandându-se înlocuirea sa prin verbe la fel de generale, în care însă apar în prim-plan subiectivitatea şi/sau comunicarea: a crea, a construi, a exprima, a transmite etc.”;

Ce şi de la cine învăţăm?  Iată: de la Wittgenstein: „nu putem controla logic cuvintele”; de la Godel: „nu putem controla logic matematica”;  de la Heidegger: „nu putem controla raţional fiinţa”; din istorie: „nu putem controla logic şirul evenimentelor sociale”;

Nicolae Steinhardt: „Ucenicii, pentru a deveni meşteri, trebuiau să dea un examen şi să-şi dovedească capacitatea printr-o lucrare proprie. Vechii meşteşugari mai aveau un obicei interesant. Ucenicul, înainte de a fi recunoscut meşter, era dator să plece din oraşul său de baştină şi să călătorească oarecare timp prin alte oraşe sau chiar ţări. Aceştia erau anii săi de drumeţie sau călătorie în timpul cărora trebuia să se  întreţină singur din exercitarea îndeletnicirii sale. Numai după aceasta, la întoarcerea-i acasă, i se conferea şi titlul de meşter”;

Când e vorba despre copaci, putem vorbi despre: 1. Salcâmul lui Preda; 2. Copacii de la Rohia; 3. Nucii de la Altenburg ai lui Marlaux; 4. Plopii lui Eminescu; 5. Crângul de stejari ai lui Ortega din apropierea Mănăstirii Escorialului”; 6. Pădurea vieneză a lui Strauss; 7. Teii lui Eminescu; 8. Căsuţa din pădure a lui Heidegger  şi …. mai adaugă tu, cititorule;

Mircea V. Ciobanu, în „România literară” nr. 24 din 2 iunie 2017, axiomatizând: 1. „pe cât de ficţionare – pure invenţii, plăsmuiri de hârtie – sunt personajele literaturii, pe atât de real este impactul lor asupra muritorilor”; 2. „literatura nu e numai deasupra istoriei şi realităţii, ea e şi deasupra religiilor”. În justificare celor spuse, Mircea V. Ciobanu preia un citat (o revelaţie) a lui Llosa: „Când Ema Bovary înghite arsenicul, când Anna Karenina se aruncă înaintea trenului iar Julien Sorel ajunge la eşafod, când, în „Sudul” lui Borges, amabilul doctor Juan Dahlmann iese dintr-o cafenea din pampas ca să înfrunte cuţitul unui ucigaş sau când observăm că toţi locuitorii Comalei – satul lui Pedro Paramo – sunt morţi, la fel se înfiorează cititorul care-l venerează pe Buddha, Confucius, Hristos, Allah sau e agnostic, poartă sacou şi cravată, jalaba, chimonou sau şalvari”;

Cristian Pătrăşconiu, în „România literară” nr. 24 din 2 iunie 2017, publică un interviu cu romancierul rus Evgheni Vodolazkin. Reţinem: 1. „Ca să o spun pe-a dreaptă, toţi vorbesc prost, şi când  spun aceasta nu îi exclud nici pe scriitori” 2. „Vedeţi, marele Nabokov a spus aceasta cândva: eu gândesc ca un geniu, scriu cum scrie un scriitor de rând şi vorbesc ca un copil”; 3. „Principala istorie este, după părerea mea, istoria personală a omului”; 4. „Istoria sufletului este mai importantă pentru mine decât istoria în general. Istoria sufletului – da”; 5. „Scopuri au doar oamenii”; 6. „Peisajul de receptare a literaturii s-a schimbat semnificativ în Rusia, iar Biblia – ca Marea Carte, Cartea Cărţilor – ocupă un loc semnificativ, central”; 7. „Diferenţa dintre publicistică şi literatură este ca în următoarea situaţie: ca diferenţa dintre măsurarea temperaturii şi stabilitatea diagnosticului. Publicistica măsoară temperatura societăţii. În vreme ce literatura explică despre ce este vorba şi pune diagnosticul”; 8. „Textele mele nu duc nicăieri. Nu e aceasta sarcina lor”; 9. „Eu nu spun că sunt dreptatea şi adevărul în ultimă instanţă. Pentru că eu nu afirm ceva la modul tranşant. Eu, mai degrabă, pun întrebări”; 10. „Consider că criticul, ca un întreg, este mai deştept decât mine. Şi va da un răspuns sau altul mai bun decât sunt eu în măsură să îl dau”; 11. „Eu sunt un creştin care scrie. Cel mult atât, în această privinţă”; 12. „Credinţa mea adâncă este aceea că scriitorul trebuie să fie foarte atent cu cuvintele sale. Dacă eu cred că frazele mele ar putea ucide pe cineva, atunci nu scriu”; 13. „În sens filozofic putem, desigur, să încercăm să ignorăm timpul. În cele din urmă,  timpul va fi neutralizat de veşnicie”;