O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

VOCAŢIA  DE  ETNOGRAF  A  LUI  MIHAIL  SADOVEANU

Există oameni de litere, unul dintre ei fiind şi Erri De Luca, celebrul jurnalist, scriitor, poet şi traducător italian, care  pun actul de scriere a poeziei  sau a prozei într-o relaţie directă cu mersul ca act fizic. Eseistul  italian consideră că, dacă a scrie poezie este ca şi cum ai scrie pe apă, când echilibrul nu depinde de scriitor ci de masa de lichid, lăsându-te dus în voia valurilor şi apelând mereu la încercări aproximative, proza se scrie altfel: 1. “mergi pe un teren ferm şi asiguri echilibru”; 2. “ştii de ce alegi fiecare cuvânt, fiecare formulă”; 3. “faci totul bine”; 4. “silabele se aşează acolo unde se găseşte piciorul, ele regăsind permanent uscatul şi echilibrul”. Am amintit această teorie care vizează proza fiindcă ea se mulează perfect peste modul de a scrie a unuia dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române: Mihail Sadoveanu.

Acelaşi aspect  îl observă şi C. D. Zeletin când face o paralelă între Vasile Voiculescu (prozatorul şi poetul) şi Mihail Sadoveanu (prozatorul), spunând despre cel de-al doilea (vezi “Ateneu” nr. 1 din 2001) că : 1. “este preocupat de epic şi de idea istoriei ca sumă de eroi şi de viteji”; 2. “are plăcerea naturii şi a început prin naturalism”; 3. “are înclinaţia de a contempla natura păstrând distanţa faţă de mister”; 4. “este detaşat, oprindu-se mereu la om”; 5. “scrisul izvorăşte din semnul exclamării”; 6. “este resemnat în faţa inaccesibilului”; 7. “ia ipostaza de mag”; 8. “la el suferinţa e problema celorlalţi”; 9. “măreţia sa e o indiferenţă ataractică şi cu nimb în faţa misterului lumii”; 10. “lasă misterul acolo unde se află şi-l cântă într-o continua stare de graţie”; 11. “poezia prozei sale stă în vorbire, instrument al evocării lirice”; 12. “priveşte spre zări exterioare”; 13. “planează egal, păstrându-şi altitudinea”; 14. “la el totul este elevaţie şi face din suav notă majoră”; 15. “oficiază riturile în perspectivă, deci pe orizontală”; 16. “arată adâncimea orizontalului dizolvat în depărtare” etc.

Vocaţia de etnograf şi cea de istoric al plaiului moldav i-au asigurat lui Sadoveanu acea stabilitate pe care ţi-o dă proza. Asupra acestor două aspecte s-au oprit  Constantin Ciopraga, Ov. S. Crohmălniceanu, Zaharia Sîngeorzan, Alexandru Piru, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ion Manole, Petru Ursache şi alţii.  Unul dintre cei amintiţi, Ov. S.  Crohmălniceanu, încă din 1977 ţinea să spună  că, citind opera  lui Sadoveanu, „o adevărată monografie a poporului român s-ar putea reconstitui din mii şi mii de amănunte, care nu sunt „colecţionate” anume ci răsar firesc la tot pasul în opera scriitorului”. Angela Paveliuc – Olariu ne atenţionează că,  influenţată de punctul de vedere amintit şi conştientă că „studiul operei sadoveniene oferă cercetătorului etnograf aspecte care justifică posibilitatea alcătuirii unei adevărate monografii etno-folclorică având la dispoziţie materialul documentar cu care să ilustreze civilizaţia tradiţională a Moldovei, atât cea materială cât şi cea spirituală în toată complexitatea, valoarea şi specificul ei”,  a finalizat  studiul său „Mihail Sadoveanu – vocaţie de etnograf” ( Editura „ART XXI”, Iaşi, 2014, 171 p.).

            Pentru înţelegerea  mecanismelor interioare ale  cercetătoarei, mecanisme  ce au dus la  scrierea studiului, este bine să citim cu atenţie atât „Nota pentru cititori” cât şi „Cuvântul înainte”, pentru a descifra algoritmul de lucru al autoarei. Consideră Angela Paveliuc – Olariu: 1. „o monografie etno-folclorică trebuie să cuprindă atât aspecte ale civilizaţiei materiale cât şi cele ce definesc civilizaţia spirituală. În acest sens, opera sadoveniană oferă un bogat material documentar referitor la datinile, obiceiurile, credinţele locuitorilor Moldovei, de la şes şi de la munte”; 2. „pentru activitatea de folclorist există un studiu documentat, având ca autor pe regretatul cercetător în domeniu prof. dr. Petru Ursache de la Iaşi, care a publicat în 1981 în volumul „Poezia populară, consideraţiile sale cu privire la activitatea folcloristică a lui Mihail Sadoveanu”; 3. „sărbătorile pot fi considerate repere ale satului tradiţional românesc, românii structurându-şi existenţa în jurul acestora, manifestând o grijă cu totul aparte în aşteptarea şi pregătirea lor, prin reglementarea raporturilor cu Divinitatea, ordonarea relaţiilor cu semenii etc.”; 4. „folosind un stil direct, nepretenţios, autorul introduce în mod firesc cititorul într-o lume minunată, acea a credinţelor însoţite de practici mitico – magico – religioase”; 5. „opera sadoveniană, cuprinzând o adevărată pledoarie pentru un alt mod de raportare la sărbătoare, insistând asupra păstrării „cu sfinţenie” a tradiţiei valoroase, fiind conştient de pericolele care ameninţă şi condamnă la dispariţia ei”; 6. „în fragmentele referitoare la credinţele, obiceiurile şi practicile magice ce însoţeau aceste manifestări prilejuite de sărbători, adeseori se constată o împletire a fantasticului cu realul, a sacrului cu profanul într-o relaţie specială sesizată de către analiştii operei sadoveniene”; 7. „îndeletnicirile străvechi ale ţăranului român (vânătoarea, pescuitul, albinăritul, cultivarea pământului etc. )  vor fi prezentate în opera sa într-un mod documentat riguros, constituind de multe ori o sursă de „inspiraţie” chiar pentru etnograful de profesie, totul dovedeşte o cunoaştere temeinică a realităţii”; 8. „într-o deplină interdependenţă om-natură au apărut şi aşezările omeneşti (cătune, sate), răspândite la câmpie, pe dealuri şi la munte, riguros descrise de către Mihail Sadoveanu în opera sa, în aşa fel încât etnograful poate realiza o adevărată tipologie a satului românesc”; 9. „în aceste aşezări arhitectura laică şi bisericească are caracteristici proprii Moldovei, începând de la materia primă şi continuând în mod firesc cu tehnicile de construcţie, cu preocuparea pentru decor”; 10. „meşteri pricepuţi din mâinile cărora ieşeau şi hanurile (ratoşele), locuri de popas şi de odihnă, aflate la întretăierea de drumuri, precum şi morile numeroase ce se aflau pe cursul apelor, în special, construcţii având o simbolistică aparte în cadrul comunităţii, clădiri ce vor fi prezentate adeseori în povestirile4 sadoveniene”.

            Acestui algoritm i se adaugă  calitatea incontestabilă de etnograf, autoarea fiind absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1956 – 196o) şi a Institutului de Istorie a Artelor din Bucureşti ( 1973 – 1977),  dar şi director al Muzeului Etnografic Câmpulung moldovenesc (19l4 – 1968), director al Muzeului Judeţean Botoşani (1968 – 1978), director al Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi (1978 – 1995) şi referent ştiinţific la Centrul de Conservare şi Valorificare a Creaţiei Populare Tradiţionale Botoşani (2001 – 2006). Experienţa căpătată în  aceste locuri, la care se adaugă opera de cercetare alcătuită din 15 volume şi sute de articole ( vezi Silvia Lazarovici, „Scriitori şi publicişti botoşăneni”,  Editura „Agata”, Botoşani, 2015,  p. 399 – 401), dau cititorului  siguranţa că studiul în discuţie este unul serios, documentat şi că opera sadoveniană a fost  disecată cu acribia specifică unui cercetător serios.