O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

VIAŢA CA O PARTITURĂ

Maria Cernătescu  se află la cea de-a treia carte de poezie intitulată „Tânguiri flamande” (Editura „Letras”, Otopeni, 2023).  Absolventă de arte plastice  la clasa profesorului Corneliu Baba,  printre poeziile din cele 175 de pagini pe care le are volumul sunt strecurate şi 43 de picturi care, privite cu atenţie, sunt tot atâţi ochi care supervizează şi ajută încercarea de salvare a fiinţei poetei.  Mai mult,  prin tehnica picturală specifică Mariei Cernătescu, ele salvează logica imaginaţiei oferită de metafore. De ce s-ar fi apucat artista plastică de poezie? Citindu-i şi primele două volume, am sesizat dorinţa acută de a exterioriza acele ascunsuri ale sufletului care începuseră să nu mai încapă  într-un trup  în interiorul căruia se zbăteau amintirile. Plecată de la ţară şi având experienţa sapei care intra adânc în solul călcat în copilărie, Maria Cernătescu a ştiut să înlocuiască sapa cu penelul şi metafora ca intensităţi trăite ale clipelor ce i s-au dat. Săpând adânc în timpul individual au rezultat aceste flori ale sufletului: poemele şi picturile. Victor Eftimiu spunea, la 1921, că „dacă n-ar fi muzica, n-am putea aprecia farmecul tăcerii”. Parafrazându-l şi gândind la arhitectura cărţii în discuţie am putea declara  că  „dacă n-ar fi poezia, n-am putea aprecia farmecul picturii”. Pentru început să remarcăm că poezia este un adaos la pictură şi reciproc, cu scopul de a demonstra că  ideea de timp nu şi-a pierdut consistenţa ca rezultat al sublimării amintirilor. Dacă în pictură există o statică impusă, din care  ca nişte exuvii îşi fac loc ochii, versurile vin în compensaţie cu cinetica ideilor prin care, voit sau nu, Maria Cernătescu se ridică pe sine: „Mi-aş strânge anii care mi-au trecut, / Prin lumea asta mică şi înfrântă, / Într-un pocal ce-l meşteream din lut, / Ca să-mi înghită rostul ce mă-nfruntă. // Aş aduna în poală albă anii, / Ce mi-au cusut cu fire de mătase, / Un fel de rost, ca-ntr-o sfinţire, danii, / Legate-n colţul de basma cu oase. // Mi-aş număra şi nopţile cu iele / Din hore magice răsfrânte-n vise, / Şi-aş aduna revolte, să mă-nşele, / Când doruri frânte-n zbor sunt şi ucise.” (Pocalul vieţii).

V-aţi imaginat vreodată comportamentul unei bărci zvârcolindu-se în valuri sau o pasăre năucă-n zborul ei?  Aţi auzit tânguitul argintului sub efectul flăcărilor produse  de aurar? Aceasta este Maria Cernătescu şi nu o spun eu, o spune chiar poeta.  Din mulţimea de sentimente pe care le poate pune în evidenţă tânguirea, Maria Cernătescu a ales nădejdea la care a adăugat pentru consistenţă şi câteva grame de durere alături de alte câteva grame de dragoste.  Autoarea ştie foarte bine că tânguirea  se face într-o singurătate  impusă, şi că aceasta vine de undeva din termenii biblici, ea folosind-o ca o întoarcere la Dumnezeu, de aceea  eu sesizez aici o poezie a curgerii de sine. Pentru ca poemele să aibă  saturaţia culturală evidentă, volumul  beneficiază şi de o asociere cu tehnica flamandă (poemele ca nişte straturi de umbră emanatoare de irizări în griuri peste care vin picturile ca nişte straturi de culori):

„Şi iarăşi împletesc în brâu, culoare, / Şi iarăşi alba clipă se răceşte / Când norii fulguiesc doar în poveste, / Iar sus, pe creste vor să se însoare. // Şi iarăşi umbra dorului se-aşterne / Când lampa în văzduh se odihneşte / Şi-n râul limpede, pe mal se potriveşte / Cu visul renăscând un gând alene. // Şi iarăşi paşii grei, în lut fac urme / Când umbra se coboară-n asfinţituri, / Iar colbul lunii, trist printre urcuşuri, / Adapă cerul argintiu în brume. //  Şi iarăşi zbor în doruri trecătoare, / Printre văpăi de inimi-ngemănate, / Mă rup în acolade-ndurerate, / Brăzdând pustiul, peregrin sub soare. // Şi tot e viu ca gândul din poveste / Când trece-n pas, o horbotă stelară, / Amestec de lumină-ntâia oară, / În huma stinsă care ne vorbeşte. // Şi iarăşi călător printre ofrande, / În tânguiri pe pânzele flamande!”(Tânguiri flamande)

Poemele sunt un fel de procese verbale ale vieţii, ca o presimţire a apropierii de „timpul humii”, un fel de nou răsărit al apusului.  De aceea domină alternanţa dintre abundenţa de cuvinte albe (floare albă, poduri albe, noapte albă, plete albe,  poeme albe, iele albe,  alb curcubeu,  ceasul alb, clopot alb,  gânduri albe, vise albe etc.)  şi derivate ale lutului ( zdrobiţi în lut, lutul dat cu dobândă,  lutul desprins dintr-un alb curcubeu,  altar de humă,  ariditatea lutului,  goliciunea de lut,  lutul prins în doruri, , vis de humă,  adâncuri de humă,  plânsete în humă, lutul negru, lumă nestinsă etc.).

Prin acest volum, ca şi prin celelalte două, Maria Cernătescu ne demonstrează cu succes că este o poetă şi o artistă vizuală a timpului său, trăindu-şi viaţa ca pe o partitură. Reţin două versuri    care o caracterizează pe deplin: „M-am prins în partitura vieţii / ca un fluture ce zboară stingherit”.