Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

Copălăienii Mihaelei – Cătălina Moisa. Deşi târziu, am citit cu interes volumul semnat de Mihaela – Cătălina Moisa şi intitulat „Ai mei” (Editura „Pim”, Iaşi, 2017), un volum cu referire la comunitatea din Copălău (Botoşani). După  primele pagini citite, mi-a revenit în minte o extraordinară vorbă spusă de conjudeţeanul meu, antropologul vrâncean Gheorghiţă Geană: „satul este locul unde nimeni nu-i e străin nimănui”. Acesta este principalul mesaj transmis de autoare care ţine, încă de pe prima pagină, să-i prezinte astfel pe cei în mijlocul cărora s-a născut, a crescut şi trăieşte: „Prea frumoşi, prea emoţionanţi, prea înţelepţi, prea dăruiţi, prea munciţi, prea…de la Copălău!” Mai mult, autoarea îşi iubeşte satul natal nu la modul declarativ, şi volumul acesta o confirmă:  „Mereu am iubit Copălăul! Şi când eram plecată, chiar pentru puţin timp, mi-a fost dor de Copălău, de locul în care pământul a rodit ca niciunde în altă parte. De locul unde oamenii au ştiut să folosească   idei şi tehnici pentru a-şi moderniza gospodăriile, a se extinde, a prospera”. Autoarea se pliază perfect pe opiniile lui Eminescu, pe discursurile de recepţie prezentate de Rebreanu, Sadoveanu sau Blaga, pe secvenţe de cercetare preluate din modelele echipelor lui Dimitrie Gusti,  dar şi pe elemente de sociologie şi antropologie contemporană. Un citat din Liviu Rebreanu spus la intrarea în Academie  se regăseşte în toate cele spuse de intervievaţii Mihaelei-Cătălina Moisa: „Înaintaşul cu care îndrăznesc să mă înfăţişez, e sărac şi slab. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi, probabil totdeauna… În viaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea şi a avut, un rol secundar, şters;  pentru noi  însă e izvorul românismului pur şi etern.  La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Mulţi învăţaţi consideră naşterea şi începuturile neamului românesc o enigmă sau un miracol, sau în sfârşit ceva inexplicabil prin obişnuitele metode istorice. Este, fără îndoială, o minune cum a rezista şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român, existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta şi altele care ne privesc. Ţăranu e începutul şi sfârşitul…ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional”.

Mihaela – Cătălina Moisa consideră familia o celulă a vieţii sociale, iar multitudinea acestora alcătuiesc satul văzut de psihologi ca un grup de inter-cunoaştere şi de transmitere a experienţei ce poate conduce la înscrierea comunităţii lor ca centru al lumii, cum ar zice Lucian Blaga. Le-a trebuit ani în şir copălăienilor ca aplecându-se asupra cultivării usturoiului alb, pe care îl puneau în grădinile lor şi strămoşii, a celui roşu, adus din Basarabia sau, mai nou, a celui adus din Spania, dar de care nu prea sunt mulţumiţi, să pună Copălăul  printre zonele renumite ale cultivării acestei legume. Autoarea a avut răbdarea să dialogheze cu 45 de familii. Tema discuţiei a constituit-o, cu precădere, cultivarea usturoiului. Explică Mihaela – Cătălina Moisa: „După cum se ştie, locuitorii din comuna Copălău, pe lângă creşterea animalelor şi cultivarea pământului cu diferite cereale, s-au ocupat îndeosebi de cultivarea usturoiului. De când? De ce usturoi? De ce în Copălău?Răspunsurile am încercat să le caut în diferite surse, fie de la oamenii satului, dindo cumente sau chiar folosindu-mă de internet. Bătrânii spun că din moşi – strămoşi se cultivă usturoi în Copălău.”

Publicitate

Dar, după cum spune acelaşi Rebreanu, „realitatea unui popor e mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară”, autoare a mers în mijlocul ţăranilor din Copălău,  i-a ascultat atent, şi-a notat  toate bucuriile şi ofurile, având grijă să nu se abată de la tema principală: usturoiul.  Reţin din amplele  discursuri ale cultivatorilor de usturoi: Ilie Siminiceanu: “Când s-a trecut la colectiv, prima data s-a cultivat usturoi din recolta ţăranului”; Ioan Bălăucă: “Tocmai din copilărie, de la 6-7 ani, ştiam lucrările necesare culturii de usturoi”:  Mihai Bălăucă: “Mereu mi-a plăcut să vând usturoi frumos, curat, împletit,  dacă se putea şi cu fundă”;  Ion M.  Leonte: “Lucrările se făceau numai cu ajutorul boilor. Doar cu ei aram, boroneam şi căram usturoi peste tot”; Constantin Leonte: “Ambiţia mea când am fost flăcău, a fost să pun bucata mea de usturoi şi am început cu 10 ari”; Constantin Mătrescu: “La animale am renunţat, dar de usturoi nici nu se pune problema”; Dumitru Mătrescu: “La mine acasă asta am văzut, m-am ocupat şi mi-a plăcut enorm să cultiv usturoi”; Mihai Rahozneanu: “Sămânţa usturoiului de Copălău am păstrat-o tocmai de la bunici, credem că ne ajută, ne poartă noroc”; Maria Rahozneanu: “De la vârsta de 13 – 14 ani ştiam tot ce trebuie să ştiu în ceea ce priveşte usturoiul”; Paula Rahozneanu: “Printre usturoi am crescut. Când eram nici, ne lua mama după ea şi ne punea să ne jucăm la capătul bucăţii de usturoi”; Veronia Bălăucă: “Lanuri cu usturoi lucrau părinţii! Stăteam cu usturoiul pe brazdă câte două-trei săptămâni”; Neculai Bălăucă: “Şi noi ca şi alţii din Copălău ne-am trezit cu usturoi”; Florentina Bălăucă:  “Zestrea de la mama-soacră a fost un teren de 5 ari cultivate cu usturoi, de pe care am scos o recoltă foarte bună apoi următoarea toamnă l-am însămânţat pe tot”; Elena Bălăucă: “Cu usturoi ne-am plimbat toată Moldova. Am ajuns şi la Bistriţa-Năsăud, Prundu-Bârgăului. Stam plecaţi cu zilele”; Viruţa Mînzat: “Cei din jur te încurajau să cultivi usturoi după ce te căsătoreai”; Oltiţa Miron: “Nu am ştiut altceva, decât usturoi. Părinţii ne învăţau de mici cum să lucrăm, cum să scoatem cu săpătorul să nu fie tăiat. La împletit era cel mai frumos…”; Mihai Ceplinschi: “Cultivarea usturoiului o ştim de mici – părinţii cu această îndeletnicire s-au ocupat.  Au avut o mare influenţă asupra noastră, încurajându-ne mereu pentru a merge cu această cultură mai departe, şi mare dreptate au avut”; Gheorghe Prodan: “Dornic de a avea banul meu, cu 3-4 ani înainte de a mă căsători, am cultivat usturoi, cot la cot cu familia”; Ioan Mînzat: “…luna de miere am petrecut-o împreună cu soţia la prăşit usturoi. În zestrea noastră s-a regăsit  şi o cantitate de usturoi necesară pentru a însămânţa 14 ari de teren”; Constantin Panţiru: “Usturoiul nu va lipsi niciodată din culturile noastre, deoarece îl putem numi izvorul casei”; Aurel Manolache: “Tocmai de la 8 ani părinţii ne-au învăţat să lucrăm la usturoi”. Motivul usturoiului nu lipseşte  nici din poveştile spuse de Carmen Manolache, Niculina Bălineanu, Constantin Bălineanu, Neculai Bălineanu, Maria Chiriac,  Neculai Dulgheru, Constantin Bălăucă, Mihaela Bălăucă,  Constantin Croitoru, Aurelia Paveliuc, Mihai Ungureanu,  Nicolae Damaschin, Maria Olteanu, Mihaela Axiniei, Petru Ailenei, Mihai Ciornohuz, Florica Marineac, Elena Halici sau Aspazia Dutcă. O bogată paletă iconografică completează  această cercetare care pune în evidenţă dragostea şi dăruirea celor din Copălău (Botoşani) pentru pământ şi, mai ales, pentru usturoi.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News