O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Nicolae Georgescu în prefaţa la  volumul lui Theodor Damian,  „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2016): „Cele 15 studii din această carte analizează aspecte ale misticii şi religiozităţii creştine mai ales în poezie, dar cu trimiteri şi la proza ziaristică. Autorul îşi propune din capul locului: „Trebuie spus din nou, când se fac afirmaţii fundamentale despre Eminescu: acestea nu se pot baza pe o interpretare fragmentară a operei sale, ci pe citirea în context apropiat şi depărtat”. Această contextualizare presupune comparaţie şi evaluare pe baza unor criterii, iar autorul aduce masiv în acest context informaţie din zona teologică, introducând, astfel,  textul într-un discurs coerent din care aflăm şi nebănuitele cunoştinţe în domeniu ale lui Eminescu însuşi, dar şi intuiţiile sale, ori numai concordanţele – dar foarte susţinute – cu gânditorii creştini. (…)  În fond, acesta este sensul general al studiilor în eminescologie: tema teologică nu se confiscă pentru ea însăşi, ci este poartă de intrare în mirificul univers poetic eminescian. În turbionul ideologic de care avem parte, şi în care Eminescu este aruncat uneori cu frenezie, este nevoie de această revenire la datele echilibrului”;

Theodor Damian: „Influenţe creştine la Eminescu – poemul „Rime alegorice”.  După cum se ştie, acest poem a fost publicat în „Convorbiri literare” în 1875. Este anul în care Eminescu a mai publicat doar un singur poem, „Făt frumos din tei”.  D. Murăraşu explică acest aspect prin faptul că Eminescu îşi împărţea timpul între cariera didactică şi cea literară, prima fiind cea care îl solicita cel mai mult. Theodor Damian a ales acest poem  fiindcă: „.. şi în acest poem, ca şi în multe altele, prezenţa elementelor creştine de sorginte biblică, doctrinară sau de tradiţie creştină este vizibilă.  Că Eminescu a fost un credincios deplin cunoscător al învăţăturii creştine şi înrădăcinat în tradiţia Bisericii sale ortodoxe române, nu mai trebuie demonstrat. S-a scris deja mult pe această temă, în special după 1990. Afirmaţiile sale despre valoarea şi rolul Bisericii ortodoxe în viaţa naţiunii române, făcute, între altele, în proza sa social-politică, dar şi bogăţia de imagini religioase luate din creştinism vorbesc de la sine despre acest lucru”.

Sistematizăm referirile la prima strofă („Corabia vieţi-mi grea de gânduri, / De stânca morţii risipită-n scânduri, / A vremei valuri o lovesc şi-o sfarmă / Şi se izbesc într-însa rânduri, rânduri.”):  1. „chiar de la început, din prima strofă se observă prezenţa imagisticii religioase în elaborarea poetică”; 2. „referinţa la „corabia vieţii trimite direct la meseria apostolilor lui Hristos, care erau pescari, la pildele scripturistice legate de pescuit şi corabie, la Iisus călătorind cu corabia şi predicând de acolo şi de asemenea la ideea de Biserică, simbolizată de o corabie a mântuirii”; 3. „semnul corabiei mergând pe valuri cu catargul în formă de cruce, a devenit simbolul ecumenismului menit să aducă pace şi înfrăţire între Bisericile creştine”; 4. „corabia reprezintă şi viaţa omului care se confruntă cu valurile ameninţătoare ale morţii – ispitele celui rău în plan spiritual întrucât cel rău, diavolul, este în esenţă distrugătorul a ceea ce el n-a creat”.

În strofa a doua, unde se descrie  moartea şi pelerinajul printr-un pustiu misterios, este explicată astfel de Theodor Damian: „ideea avansării morţilor spre visul numit în poem „Fata morgana” este surprinzător de apropiat de conceptul teologic numit epectază, folosit în special de Sf. Grigore de Nisa, potrivit căruia, în Împărăţia lui Dumnezeu nu se experimentează o stare existenţială plată,  fără acţiune şi fără viaţă, altfel spus, de plictis existenţial, ci dimpotrivă,  o stare dinamică, de progres infinit, împlinitor şi stimulator totodată, o ascensiune din slavă în slavă”. În strofa a patra, constată autorul, întâlnim „o confirmare a ideii că poetul are aici în minte Împărăţia cerurilor reprezentată în modul  ideal,deşi antropomorfizat. În strofa a opta, („Dar să mă mişc nu am nicicum putere, / Căci ţeapăn mort eram şi fără vrere. / Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate, / Deşi prin ele eu aveam vedere.”) Theodor Damian descoperă a altă apropiere între gândirea lui Eminescu şi teologia ortodoxă: „starea de moarte nu ni se prezintă ca o încetare totală a funcţiilor noastre psiho-somatice, ci doar ca o diminuare a lor, fapt comun tradiţiei ortodoxe potrivit căreia moartea nu e înţeleasă ca o ruptură definitivă şi totală de realitatea imanentă, ci ca o adormire când funcţiile psiho-fizice nu se opresc, ci se diminuează doar, sau lucrează în alt mod”.

În finalul acestui poem, Eminescu devine filosofic. Începând cu strofa nr. 42 („Moarte şi viaţă, foaie-n două feţe; / Căci moartea e izvorul de vieţe, / Iar viaţa este răul ce se-afundă / În regiunea nepătrunsei ceţe.”) el reflectează la viaţă şi la moarte, la felul cum acestea formează două aspecte ale unei singure existenţe, la faptul că moartea, e, în fond, izvorul vieţii.”

Concluzia lui Theodor Damian cu privire la poemul „Rime alegorice” este: „Şi din acest poem se vede clar că Eminescu era un bun cunoscător al doctrinei şi tradiţiilor creştine, al „Vechiului şi Noului Testament”, al rânduielilor şi practicilor specifice creştinismului în general şi ortodoxiei în special, şi că aceste cunoştinţe i-au oferit atât imagini poetice de unică valoare şi sublimă frumuseţe artistică, după cum şi prilej de reflecţie filosofico-teologică plină de semnificaţie şi utilă pentru creşterea intelectual-spirituală a cititorilor săi”. (VA URMA)