O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIG – ZAG BOTOŞĂNEAN

Găsesc, printre însemnările mele,  câteva referiri la George Enescu selectate de Iancu Stoianovici dintr-un articol semnat de M. Vessereau în “Le Monde Musical” (1934), cu regretul că nu am notat şi sursa: 1. “o afirmaţie picantă a lui Enescu privind “defectele” sale din copilărie: “Eram leneş, mincinos, orgolios. Egoist, deasemeni: un mic Harpagon”; 2. “orgolil copilului ce a pretins profesorului Eduard Caudella să-I cânte el primul pentru a-şi cunoaşte “adversarul”; 3. “orgoliul adolescentului care a pierdut premiul I la Conservatorul din Paris fiindcă lucrarea sa de concurs nu a respectat “regulile casei”; 4. “când i s-a interpretat prima lucrare – “Poema română” – la Colonne, emoţia sa cea mare nu a fost pentru un eventual insucces nici pentru aprecierile cronicarilor ci, ascuns după un décor în timpul repetiţiilor, ea s-a declanşat urmărind instrumentiştii ce încercau să-i   descifreze gândurile”; 5. “de unde această putere supraomenească de a depăşi cu atâta înţelepciune vicisitudinile vieţii? Această forţă are un caracter net religios”; 6. “cei care l-au privit când, cu vioara în mână, asculta orchestra la începutul concertului de Beethoven, şi-au amintit de atitudinile asemănătoareîntrezărite în spatele iconostasului în Biserica română din strada Jean de Beauvais. Când în Andantele aceluiaşi concert figura lui transcende în meditaţie şi corpul lui se repliază, ca şi sunetul, hrănit divin, arzând interior ca un vis extatic, se simte că aces tom nu traduce adoraţia panteistă a Domnului, ci el îl vede, aici, în faţa voastră”;

În  “Observator cultural” nr. 857 din 2017, Cristina Manole  susţine rubrica “Lecturi în vremuri de austeritate”. Unul dintre cei patru autori, prezentaţi în acest număr, este şi botoşăneanul Constantin Iftime, făcându-se referire la recentul său roman „Copiii sălbatici” (Editura „Cartea Românească”, 2016). Reţin: 1.  „Copiii sălbatici” este un roman cu puternice inserturi sociale şi politice, o naraţiune despre lumea ce fojgăie în aglomerările urbane constituite în anii comunismului multilateral dezvoltat, cu oameni de toate felurile, dar şi cu dobitoace care parazitează universul din jurul lor. Se mănâncă, se bea, se trăieşte cum-necum, abjecţia e la ea acasă, nemulţumirea capătă diverse forme, protestul nu explodează, iar Miliţia, Partidul şi securitatea controlează binele şi răul”; 2. „Sunetele devin limbaj, imaginile se intercalează, se suprapun, haosul, mizeria, disperarea de a trăi şi de a muri devin locuri comune”; 3. „ Acest roman halucinant seamănă cu un film de Mircea Daneliuc. Utilizarea la tot pasul a diminutivelor – „cerculeţ”, sânişor”, „motoraş”, „cafeluţă” etc. –  duce la accentuarea grotescului”; 4. „Avem explozia şi implozia deopotrivă a toposului comunist românesc din faza sa de disoluţie, avem o umanitate care supravieţuieşte acestui univers absurd şi grotesc”; 5. „Nu lipsesc din cadru Securitatea şi securiştii – subiect de actualitate încă”;  6. „dacă citim detaşaţi de  biobibliografia lui Constantin Iftime, avem un roman excelent. Dacă pune,m cartea într-o abuzivă relaţionare cu mişcările browniene aşle vieţii literare actuale, putem strâmba din nas. Cine mai e şi Iftime ăsta? Ar fi păcat. Realmente! Constantin Iftime dă, la 60 de ani, primul său roman de mare suflu epic. Merită măcar citit”;

Puncte de vedere ale lui  Eminescu despre sat (vezi Constantin Amăriuţei în „Jurnalul literar” nr. 30 din 1997): 1. „singura civilizaţie firească era acea ieşită din raportul omului cu natura: civilizaţia pădurii, a câmpului, a plaiului”; 2. „satul era unul de păstori, de agricultori, de oieri”; 3. „singura clasă românească perfect pozitivă este cea ţărănească”; 4. „pune pe acelaşi plan pe ţăran şi pe boier: amândoi aparţin civilizaţiei săteşti”; 5. „munca sfântă este cea raportată la natură, singurii care sfinţesc locul sunt ţăranii şi boierii, şi nu munca raportată la maşini”;

Constantin Amăriuţei, în „Jurnalul literar” nr. 30 din 1977,  prezintă câteva idei ale lui Constantin Rădulescu-Motru despre sat: 1. „introduce doctrina „românismului” ca spiritualitate de renaştere a neamului”; 2. „începuturile de civilizaţie românească sunt de tip sătesc, acolo aflându-se vitalitatea neamului”; 3. „propunea (în 1937) organizarea statului ţărănesc din punct de vedere sanitar, administrativ şi economic”; 4. „să se  păstreze „spiritul de autonomie” al satului, acela de veacuri”; 5. „satul să fie o cetate a românismului”; 6. „dacă moare satul, moare şi statul românesc”; 7. „regenerarea României trece prin sat”; 8. „satul cimentează conştiinţa naţională de tip social”; 9. „satul este minunea istorică a continuităţii poporului românesc pe pământul Daciei”; 10. „fără autonomia satului n-ar fi fost naţiunea română”;