O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

CARTEA UNEI  REÎNTOARCERI  ÎN  TIMP

Primesc de la scriitorul Ovidiu Chelaru cel de-al  41-lea volum al său:  „Acrostihuri de familie” (Editura „Quadrat”, Botoşani, 2023; prefaţa: Traian Apetrei).  Ovidiu Chelaru a fost, şi cred că mai este, un om al apei şi al tuturor celor care se mişcă în ea.  Interesant ar fi să aflăm cum priveşte suprafaţa apei. Celebrul oceanolog J.-Y. Cousteau avertiza că „nu trebuie să uităm uşor că  cercurile apei şi cele ale vieţii sunt la fel”, Arhimede făcuse o obsesie pentru ele, în timp ce Geo Dumutrescu simţea o acută „nevoie de cercuri”. Se pare că Ovidiu Chelaru a înţeles mesajul cercurilor, semn că a trecut deja de 92 de ani. Toate volumele sale, şi nu-s puţine,  sunt rezultatul dialogului continuu cu apa, în fiecare picătură găsind o poveste de viaţă. Ovidiu Chelaru, la rândul său, e ca apa, curge continuu, scoţând volum după volum, punându-şi energia fizică şi spirituală  pentru binele spaţiului românesc. Autor al unor antologii ce cuprind  doar poeţi neliniştiţi, luptător îndârjit  pentru valorificarea rimei, posesorul a trei patrii (România, plaiul moldav şi poezia), cu un EU în continuă mişcare în domeniul culturii, Ovidiu Chelaru îşi continuă acerba lui luptă cu realul. Acest scriitor, apreciat de unii, contestat de alţii mai ales pentru încrâncenarea de a sta prins în chingile suportabile ale „dulcelui stil clasic”, trebuie privit ca o oglindă de cristal care stă acolo, în colţul unui salon mobilat în stilul Chippendale cu intruziuni Baroce. Treci pe lângă oglinda aceasta,  şi nu ai cum să nu-i simţi irizările izvorâte dintr-o dantelărie a cuvintelor în care domină epitetul şi comparaţia, creând poeme ca nişte coloane de aer pur, cum sunt şi aceste acrostihuri din ultima sa carte.  Aflat în apropierea  oglinzii  numită Ovidiu Chelaru,  nu se poate ca un poem, o povestire, un stih,  o frază dintr-o monografie sau  dintr-o carte de memorii, o cugetare trecută prin filtrul istoriei, o apreciere făcută unui confrate sau o săgeată adresată altuia, o însemnare mai specială etc. să nu-ţi întindă o mână obligându-te să te opreşti pentru o clipă. Ţi-e greu să defineşti această oglindă. Cu cât înaintează în vârstă, Ovidiu Chelaru devine o personalitate tot mai complexă, bine definită în timpul său, spiritul enciclopedic făcându-şi tot mai mult prezenţa.

Cu un subtitlu destul de explicit  („arbore genealogic”), volumul se vrea un omagiu adus  celor din „Clanul Chelarilor” (sintagmă preluată de la prefaţator), aspect pe care Traian Apetrei (prefaţatorul)  îl analizează cu succes.  Eu remarc altceva,  intenţia lui Ovidiu Chelaru de a-şi pune rudele în cele mai puternice şi vizibile semnificaţii, acoperind  cu prezenţa lor întreaga hartă a României, remarcându-se cimitirul din Bădeuţi care i-a adunat întru linişte pe foarte mulţi din  acest enorm arbore, cu extensii în Cernăuţi, Republica Moldova, Germania, Maroc, America, Odessa, Italia, Tatra, Austria etc. Exemplific din medalionul dedicat lui Gheorghe Luţia (unchiul Ghiţă): „În anul 1917, tânărul absolvent de liceu în vârstă de 19 ani, după o sumară instrucţie este trimis pe front în Italia, la Piave, într-o bătălie de uzură între trupele austriece şi cele italiene. Noroc că, în cele din urmă, Imperiul Austro-Ungar pierde războiul şi unchiul Ghiţă se întoarce nevătămat pe meleagurile natale. Perseverent din fire, în perioada anilor 1920 – 1925 urmează şi absolvă Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti…”. Am căutat ca micile laudaţio, pe care Ovidiu Chelaru le face pentru fiecare  ramură a arborelui său,  să le supun unui citat semnificativ. Am găsit în Geo Bogza: „Noi, urmaşii geţilor, vrem să trăim. Noi vrem să prindem din marea primăvară a lumii nu numai trosnetul gheţarilor, ci şi ora dulce a florilor şi a mierii. Suntem flămânzi ca urşii Carpaţilor, de mierea vieţii, de mierea marii primăveri ce va veni..”

Autorul  trece dincolo de forma impusă de acrostih şi dă textului său calităţile unui bildungsroman, cititorul atent putând  urmări  dese pasaje care vizează influenţa elementelor arborelui genealogic asupra formării sale.

Un alt aspect care trebuie remarcat este relaţia dintre toposul ocupat de fiecare rudă cu memoria timpului. Sentimentul timpului este prezent  peste tot, atât cel trăit de fiecare, cât şi timpul vremurilor, atât un timp al eului fiecăruia, cât şi un timp individual (biologic şi spiritual).  Ovidiu Chelaru se  opreşte, cu precădere, asupra timpului individual, un timp pe care Gheorghe Macarie îl defineşte astfel: „…este timpul insului luat aparte în singurătatea destinului său. În armonie sau mai adesea în oponenţă cu cel al celorlalţi, el evoluează monoton şi şters, cunoscând dintr-odată momentul insolit al străluminării. Este momentul unic al existenţei când viaţa îşi iese din matcă deschizându-se spre gustul fericirii sau al năprasnei”.

În cele peste 300 de pagini întâlneşti foarte puţini boemi (vezi paginile 175 şi 216), umanism cât cuprinde,  gesturi filantropice deosebite, momente emoţionante (vezi secvenţa cu calul de la pagina 189), ataşament declarat faţă de locurile de muncă şi de cele natale, permanenta preocupare de a face studii superioare, probleme create de sistemul comunist  etc. Ovidiu Chelaru are meritul de a-şi lua fiecare membru al arborelui genealogic, de a-l plasa în toposul lui,  respectând  „timpul” fiecăruia cu evenimentele specifice. Din această perspectivă  volumul este unul al întoarcerii în timp.