O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Nicolae Georgescu despre  cartea lui Theodor Damian, „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2016):  „Interesantă mi se pare şi motivaţia acestei cărţi: observând că la noi se discută cu patimă, în ultimul timp, dacă Eminescu a fost sau nu un religios creştin, că s-au făcut chiar tabere: unii ce luptă pentru începerea procesului de canonizare a poetului şi alţii ce vor să demonstreze, dimpotrivă,  că el a fost mai degrabă atei sau adept al altor religii decât cea creştină – Theodor Damian îşi reia aceste texte, scrise fără vreunul dintre aceste două scopuri, pur şi simplu pentru a scoate din falsa dilemă tema ca atare.  Mai ales că autorul descoperă, şi identifică faptele:  atât aşa-zişii zelatori cât şi îndârjiţii negatori se bazează pe texte rupte din context.”

Theodor Damian: „Tema fiului risipitor în poezia lui Eminescu”.  Autorul ne atenţionează că  nu va trata tema în toate aspectele ei, ci cu referire „la faza în care fiul risipitor îşi vine în fire sau întru sine”.  Theodor Damian ne aminteşte problematica fiului risipitor: „După cum se ştie, fiul risipitor îşi cere partea de avere de la tatăl său, părăseşte casa părintească şi pleacă într-o ţară îndepărtată cheltuindu-şi  banii în desfătări, după care începe să ducă o viaţă de mizerie. Când ajunge în punctul culminant al acesteia, unde păscând porcii nu putea mânca nici măcar din roşcovele pe care aceştia le mâncau, fiul risipitor „şi-a venit întru sine”, adică a avut un moment de iluminare, în care s-a văzut, s-a redescoperit pe sine cel adevărat şi s-a comparat cu cel ce ajunsese în această ultimă fază de mizerie şi suferinţă. În urma acestui fapt, căinţa apărând în sufletul lui, a hotărât să se întoarcă acasă, şi făcând aceasta a fost mântuit.  Plecarea fiului din casa părintească, din locul unde era în siguranţă, unde era respectat şi iubit este echivalentă cu plecarea din Kairos, din timpul şi starea kairotică a Împărăţiei, sau cum ar spune Cioran, cu dezertarea fiinţei, a firii, a faptului de a fi, deci cu începutul nimicirii. Aceasta este, totodată, o cădere din sens în non-sens, din Kairos în Chronos, unde existenţa omului desfăşurată în mod normal  ca  „specie eternitatis” devine „Sein zum Tode”, existenţă spre moarte, după expresia lui Heidegger”. Theodor Damian demonstrează că două sunt coordonatele ce dau cadrul ce fundamentează ideea fiului risipitor în poezia lui Eminescu (al venirii întru sine sau în fire): 1. „existenţa sensului şi nonsensului”; 2. „existenţa lui Dumnezeu şi credinţa  poetului în El”.  Prima coordonată rezidă din poemele „Egipetul” (pentru nonsens) şi „De câte ori iubito” (pentru sens). A doua coordonată a fost demonstrată când autorul a analizat „Rugăciunea unui dac”(vezi „Momentul de cultură” nr. 171).

Întorcându-ne la conceptul de „revenire întru sine sau în fire”, echivalentul  regăsirii sinelui autentic,  autorul  consideră că un element esenţial este speranţa. Spune Theodor Damian: „Poemul „Înger şi demon” reprezintă în acest sens un discurs despre speranţă, dar şi despre lipsa ei, care, în contextul istoriei fiului risipitor, s-a numit disperare. În poemul menţionat Eminescu prezintă speranţa ca pe un dar ce transcende lumea aceasta şi a cărei valoare poate fi realizată mai bine atunci când este comparată cu lipsa speranţei”. Un alt poem luat în seamă  pentru consolidarea teoriei fiului risipitor în poezia lui Eminescu este „Răsai asupra mea”, unde „poetul, fiul risipitor, omul obosit de atâta necredinţă este prezentat în faza trezirii sale la timp din îngroparea în Chronos, şi deci a conştientizării acestei stări, începutul mântuirii sale”. Un echivalent al fiului risipitor găseşte autorul şi în „Glossă”. Aici, consideră Theodor Damian, „poetul previne asupra riscului de a te lăsa prins de mulţimea lucrurilor lumii acesteia. A te pierde în ele, ca fiu risipitor departe de casă, înseamnă a te lăsa posedat de lucrurile pe care le posezi, fapt ce duce la depersonalizare sau dezumanizare. Soluţia este sugerată de Eminescu: „Tu aşează-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine”, versuri care reflectă  pe un altul: „pe mine, mie redă-mă”. Se simte dorul de sinele adevărat, necorupt, care este chipul cel dintâi al omului, chipul lui Dumnezeu”. Autorul eseului ne aminteşte că poezia „Glossă” ne prezintă lumea şi ca pe un teatru în care tu poţi fi jucător sau spectator, astfel că: „Indiferent de cum participi însă, poetul te sfătuieşte să faci loc şi exerciţiului contemplaţiei în viaţa ta, pentru că numai aşa poţi discerne binele de rău. (…) Rolul contemplaţiei, al ieşirii din timp, al tăierii timpului,  al ieşirii din Chronos şi înaintării spre Kairos, fapt ce se face în templu, în locaşul sfânt – de aici înrudirea semantică dintre templu şi contemplaţie”. Acest pelerinaj dinspre Chronos spre Kairos este explicat de Eminescu în felul său: „Tu pe-alături te strecoară”, sfătuindu-ne: „Ca să nu-ndrăgeşti nimică / Tu rămâi la toate rece”.  Concluzia   lui Theodor Damian: „Opusul acestui sfat îl avem în fiul risipitor tot mai mult ataşat de cele ale lumii, şi tot mai mult căzând şi dezumanizându-se Aplicarea sfatului corespunde cu venirea lui întru sine, care implică abandonarea lucrurilor şi recuperarea sinelui: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine.”

Theodor Damian: „Mihai Eminescu – „Glossa” ca Ecclesiast”.  Autorul  porneşte de la o remarcă: „Interpretarea tematică clasică a „Glossei” lui Eminescu a fost pe cât de bogată şi diversă, pe atât de departe în a descoperi aici modelul tematic al Ecclesiastului. În ediţia sa critică din 1995 a operelor lui Mihai Eminescu, D. Murăraşu menţionează mai multe lucrări model pe care Eminescu le-ar fi putut avea pentru acest poem, nici una însă neducând spre Ecclesiast, cu excepţia unei singure mici note la versul 24 al poeziei. (…) Ni se pare ciudat că marii critici ai lui Eminescu s-au plimbat de la un capăt la altul al lumii şi al timpului (din Italia în India şi din antichitate la contemporanii lui Eminescu) încercând să găsească motivul model al conţinutului „Glossei”, dar au  ignorat complet o operă aflată la îndemâna tuturor şi mai ales a lui Eminescu, Biblia. Se poate constata în acest context că Eminescu citea Sf. Scriptură mai mult decât marii săi interpreţi.”

„Glossa” ca Ecclesiast  rezidă din următoarele  aspecte: 1. trecerea („versurile „Vremea vine, vremea trece”; „Toate-s vechi şi nouă toate; „Ce e val ca valul trece” duc cu gândul în mod direct la clasicul model şi concept heraclitian al curgerii „Panta rhei” sau, cum zice Ecclesiastul, „Mi-am dat seama că tot ce a făcut Dumnezeu durează în veci. Nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut”); 2. deşertăciunea sau zădărnicia („ideea generală a „GLOSSEI” este coincidentă cu cea a Ecclesiastului: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” – „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”); 3. înţelepciunea sau discernământul („o altă idee comună „Glossei” şi Ecclesiastului este aceea, invocată deja, a utilizării discernământului ca strategie a mântuirii: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”. Cercetarea, discernământul, cugetarea, sunt aici atribute ale înţelepciunii pe care Ecclesiastul, regele înţelepciunii, le practică deja”). Eseul se finalizează cu un vis al lui Theodor Damian: „Să sperăm că în generaţia tânără contemporană se va găsi un interpret al operei marelui nostru poet care să se aplece cu osârdie asupra paralelei dintre  ideile „Glossei” şi ale Ecclesiastului pentru a documenta încă şi mai mult decât semnalul nostru de acum, paralela şi coincidenţa, vers cu vers şi verset cu verset, dintre textul eminescian şi celebrul, mai celebru decât  toate textele din opiniile menţionate anterior, text al Ecclesiastului biblic”. (VA URMA)