O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Nicolae Georgescu, despre volumul lui Theodor Damian, „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2016): „Theodor Damian dovedeşte că cercetarea curată, dezinteresată, fără scopuri extrinseci, este şi cea adevărată. Pentru că dânsul nu face mai mult decât să identifice tema creştină în poezia eminesciană – dar o face cu metodă, cum la noi s-a făcut doar rareori şi, desigur, fragmentar. Fragmentară este şi cercetarea autorului de faţă, dar ea este sistematică şi lasă loc continuărilor”.

Theodor Damian: „Rugăciunea unui dac”: Poemul ca binecuvântare şi blestem”. Autorul consideră că, înainte de a intra în analiza textului poemului, este important de știut: 1. „când Eminescu a scris poemul era într-o fază de profundă decepţie”; 2. „poetul era mistuit de o durere pe care doar o menţionează dar despre care nu dă amănunte”; 3. „poemul e o rugăciune, una neobişnuită, ciudată,  dar totuşi rugăciune”; 4. „deşi nu le are în ordinea consacrată, totuşi el conţine elementele esenţiale ale unei rugăciuni tradiţionale: lauda care constituie aspectul dogmatic al textului, invocarea şi slăvirea sau doxologia”; 5. „poemul începe obişnuit cu partea teologico-dogmatică unde atributele divinităţii sunt conştientizate şi enumerate. Aici însă poetul introduce şi doxologia la sfârşitul strofei a doua (în loc de a o plasa în finalul poemului)”; 6. „urmează invocarea, cererea propriu-zisă care este un fel de autoblestem şi care predomină întreaga rugăciune”; 7. „poetul vorbeşte deopotrivă cu Dumnezeu şi cu altcineva, acel altcineva putând  fi chiar şi propriul său eu”.

Theodor Damian intră în analiza structurii generale a poemului, atenţionându-ne  că strategia psihologică este comună în religie ca şi în relaţiile din viaţa de zi cu zi. Lauda adusă lui Dumnezeu este aceeaşi din învăţătura de credinţă creştină: Dumnezeu este necreat, Dumnezeu este creator şi Dumnezeu este mântuitor. Theodor Damian insistă pe faptul că şi blestemul lui Eminescu este un act religios: „Avem de a face aici cu un blestem de sine extrem de dur, aproape neobişnuit de elaborat care pe de o parte arată profunda durere şi deziluzie în care se află poetul, iar pe de altă parte un fel de împietrire a inimii, de încăpăţânare contra propriei sale existenţe, atitudine ce poate fi cu uşurinţă considerată ca nihilistă.”  Faptul că poemul  se finalizează cu dorinţa metafizică a lui Eminescu de a dispărea fără urmă în stingerea eternă, este explicat astfel de Theodor Damian: „… nu cred că este vorba aici de o dispariţie în sensul nihilist al cuvântului, în primul rând fiindcă rugătorul se adresează lui Dumnezeu care este opusul oricărui nihilism, şi în al doilea rând fiindcă ştiindu-i calităţile, între care şi ubicvitatea, chiar şi în moarte şi dincolo de ea, este clar şi pentru poet că nu te poţi ascunde sau dispărea definitiv de la faţa lui Dumnezeu”.

În finalul analizei, Theodor Damian se întreabă: „E vorba aici de un dac din timpul dacilor antici, sau de un român, poetul, care se consideră dac şi care afirmă „că totul trebuie dacizat”?

Răspunde autorul:  „Dacii fiind credincioşi, erau deci optimişti, încrezători în ei şi în Dumnezeu, curajoşi, căci credinţa generează speranţa şi gândirea pozitivă. Deci dacă asta este rugăciunea unui dac, poate că Eminescu în toată suferinţa şi deziluzia lui, şi dincolo de el,  tocmai aceasta vrea să ne arate: că speranţa şi credinţa nu l-au părăsit, şi că în ciuda cuvintelor întunecate, el păstrează în suflet o lumină şi o forţă care-i pot, în final, ajuta să supravieţuiască, înfruntând până la capăt toate asperităţile genialului său destin”.

Theodor Damian: „Mihai Eminescu: Mortua est ca non omnis moriar”.  Theodor Damian este convins că în afară de romantismul prin care se defineşte, „Eminescu poate fi definit şi ca un filosof al marilor întrebări, nu neapărat al răspunsurilor. Acest lucru este evident cu prisosinţă şi în una din cele mai comentate poezii ale sale „Mortua est”. Sistematizăm: 1. „poetul repetă obsesivele sale întrebări despre lume şi viaţă, clasice de altfel, întrebări ce exprimă în primul rând  setea de cunoaştere şi nevoia de a înţelege în mod logic, raţional, sensurile existenţei”; 2. „poemul este un strigăt al neputinţei în faţa tainei, al părţii în faţa Totului”; 3. „poetul vrea să pătrundă nepătrunsul, ca-ntr-o imposibilă epistemologie unde nu numai că nu înţelegi propriul tău univers, dar vrei să le înţelegi pe celelalte care îţi sunt străine”. Eseul lui Theodor Damian este o demonstraţie a afirmaţiei unora că în acest poem Eminescu ar nega divinitatea, demonstraţie făcută cu succes. Concluzia pusă de autor  este categorică: „Mortua est” este expresia dorului de sens, nu o negare, este un strigăt pentru accesul logic la sensul tainei, este paradoxul intenţiei nefireşti a părţii de a absorbi întregul, care paradoxal, deci ciudat, ne caracterizează. De fapt, poemul „Mortua est”, înţeles în mod adecvat, este o mărturie şi o anunţare preliminară, fie şi subtilă aici, a concluziei existenţiale horaţiene: „NON OMNIS MORIAR!”

Theodor Damian: „Timpul între imanent şi transcendent: Chronos şi  Kairos în poezia lui Eminescu”. Theodor Damian este convins că „tendinţa omului de autonomizare, de înlocuire a concepţiei teocentrice de viaţă cu cea  antropocentrică, îl separă de Dumnezeu; în acest caz, capacitatea lui devine incapacitate, inspiraţia confuzie, puterea neputinţă. Când un astfel de om se crede măsura tuturor lucrurilor, relaţia dintre el şi lume se rupe, cum s-a rupt şi cea cu Dumnezeu, devenind conflict, lumea însăşi suferă şi suspină cu suspine negrăite, iar omul, distrugător auto-proclamat, cum zice Cioran, se îndreaptă spre moarte: „Sein zum Tode”, în expresia lui Heidegger. Omul nu mai vede sensul lumii, timpul îi este ostil, viaţa sa devine deşertăciune”. Astfel îl defineşte Theodor Damian pe omul prins în dimensiunea cronologică a existentei, „a timpului secvenţial, limitat, care fărâmiţează viaţa celui pe care-l măsoară”. Cu toate acestea, explică autorul, omul ar mai păstra în el, ca reminiscenţă vagă, nedefinită, dimensiunea kairotică „a timpului unei alte existenţe, a vieţii Împărăţiei, a timpului lui Dumnezeu”.  Eminescu, spune Theodor Damian, deplânge în mai toate poemele lui filosofice, contradicţia în care se  zbate: „incapacitatea lui de a se  elibera din captivitatea primei dimensiuni pentru a avansa conştient şi liber spre cealaltă”. Pornind de la demonstraţia lui Theodor Damian, ar trebui ca poemele filosofice  ale lui Eminescu să fie analizate pornind de la: 1. „viaţa obişnuită legată de Chronos”; 2. „Kairos, însă, ca soluţie pentru drama primei dimensiuni”. Cea de-a doua dimensiune, cea dată de Kairos, ne este prezentată prin două ipostaze: a) sub forma morţii ca eliberare, ca ieşire din captivitate”; b)”sub forma contemplaţiei filosofico-teologice, a retragerii din lume, a detaşării de ea, chiar a izolării”. (VA URMA)