O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

S-a stins din viaţă o distinsă profesoară a învăţământului botoşănean: AURORA ADAM.  Cu câţiva ani în urmă mi-a acordat un interviu pe care îl redau aici, un interviu din care puteţi deduce imensa personalitate a celei care a plecat la stele. Dumnezeu s-o ierte!

„Uneori avem nevoie şi de „demoni” pentru a-i preţui şi mai mult pe îngeri”

            Georgică Manole: Sunteţi o proeminentă profesoară. Unor generaţii întregi de elevi le-aţi predat limba şi literatura română alături de limba şi literatura franceză. Dialogurile, discursurile şi intervenţiile dumneavoastră trădează o sensibilitate aparte cu dese trimiteri spre zona celestă a poeziei. Mai credeţi că românul s-a născut poet?

Aurora Adam: Pare un paradox a mai considera astăzi valabilă afirmaţia lui Alecsandri, făcută în 1853 la publicarea celor două volume „Poezii poporale”. Un paradox într-o Românie confuză, grăbită să ardă etapele asimilării aproape forţate la nişte valori care nu corespund profunzimii sentimentului românesc de a concepe şi a accepta destinul. Românul, integrat la suprafaţa valorilor materiale ale globalizării nu şi-a pierdut fibra existenţială. Din nefericire avem două Românii: cea adevărată, profundă, perenă şi cea de import, modelată de psihologia „patrioţilor” de contrabandă. Pentru a reveni la întrebarea dumneavoastră, precizez că mai cred că românul s-a născut poet. Poezie mai înseamnă şi iubire de frumos. Mai ales în satele noastre de la munte şi în Transilvania creatorii populari continuă să-şi pună sufletul în cuvinte şi în muzică, deoarece pentru ei acestea se confundă cu viaţa, gândirea şi simţirea.

60. M.: Debutul cu poezie s-a produs într-o revistă pentru copii ce apărea în anii ’60. Apoi, toate poeziile, scrise în ani buni de la debut, au fost ferecate într-o cuşcă a intimităţii de unde, se pare, nu şi-au mai câştigat libertatea zborului niciodată. Ce resurse interioare v-au îndemnat către acest gest?

1. A.: „Românul s-a născut poet”, nu? Nişte versuri dintr-un cântec anodin precizează că nu există om care să nu fi scris o poezie măcar o dată în viaţă. Generaţia mea a crescut sub semnul poeziei lui Eminescu, Coşbuc, Goga. Profesorul de limba română din gimnaziu, Gheorghe Creţu, ne încuraja pe mine şi pe alţi elevi să scriem versuri. Am mai publicat poezii în anii de liceu şi în primii ani de profesorat, dar accesul ca lector avizat la poezia de valoare m-a determinat să-mi reevaluez talentul. Poetul este magician al cuvântului, el creează şi re-creează o lume (acea „pădure de simboluri” despre care vorbea Baudelaire) în care se re-creează pe sine. Un poet trebuie să stârnească în cititor fiorul estetic. Când versurile nu produc în cititorul avizat fior liric, poezia nu mai este poezie, ci doar o violare a limbajului. Nedepăşind o limită („încremenirea în limită” despre care vorbeşte Gabriel Liiceanu), am ales o cale mai onestă şi mai fructuoasă: să-mi îmbogăţesc sufletul cu poezia altora. Nu scria Platon în „Lysis” despre minunata dorinţă de a fi mereu în calea poeţilor „căci aceştia sunt părinţi ai înţelepciunii şi călăuze”?

       G.M.: Cum s-a ajuns la corespondenţa dumneavoastră cu Arghezi? Se mai păstrează ceva din acele momente epistolare?

1. A.: De fapt scrisorile sunt de la fiica poetului, Mitzura Arghezi şi datează de când eram în clasa a VIII-a. Îmi apăruseră mie şi unei colege nişte poezii de preamărire a realizărilor socialismului (mama mea încă nu-şi uscase lacrimile după deposedarea forţată prin colectivizare de pământ şi de alte bunuri) în „Scânteia pionierului”, iar profesorul nostru de limba română ne-a îndrumat să trimitem creaţiile unor scriitori renumiţi la Uniunea Scriitorilor. Este un episod de care îmi este şi acum ruşine. Nu ştiu dacă mai am pe undeva acele scrisori. Poeziile în cauză au fost arse pe rugul ruşinii.

1. M.: Ce resorturi interioare v-au determinat să-l respectaţi pe Constantin Ciopraga, a cărui studentă aţi fost…

1. A.: Domnul profesor Constantin Ciopraga era respectat şi îndrăgit de majoritatea studenţilor. Ne impunea respectul şi prin ţinuta sa de patriarh, blând la vorbă şi darnic la sfaturi, dar mai ales pentru cursurile de înaltă ţinută intelectuală, bine documentate, exhaustive la scriitorii canonici. La domnia-sa îţi era ruşine să te duci nepregătit la examen.

1. M.: …şi să-l adulaţi pe Al. Călinescu?

1. A.: E prea mult spus „adulaţi”. Generaţia mea a avut şansa la facultate de un corp profesoral extraordinar: domnul Constantin Ciopraga, de care tocmai am amintit, domnul Ioan Constantinescu, doamna Viorica Constantinescu, doamna Marina Mureşanu, domnul Dumitru Irimia, domnul Titus Raveica, domnul Alexandru Husar, doamna Elvira Sorohan, domnul Mihai Drăgan… Ce magiştri!… Cursurile şi seminariile erau o încântare şi o înălţare spirituală. Domnul profesor Al. Călinescu îşi ţinea liber cursurile de literatură franceză şi uneori cursurile deveneau interactive. Este drept, cine nu citea, beneficia din plin de ironia uşoară a domniei sale. Mă gândesc cu mult respect la toţi, dar domnul Al. Călinescu a făcut un gest extraordinar, pe care nu ştiu dacă alţi profesori l-ar fi făcut. În pauza unui seminar, aflând că aş avea nevoie de câteva studii ale lui Mircea Eliade (la biblioteci Mircea Eliade se împrumuta numai la sală cu aprobare specială, fiind considerat un pericol pentru conştiinţa socialistă şi formarea ne-omului nou), dumnealui mi-a adus a doua zi la curs cărţile, cu rugămintea să le citesc mai pe ascuns. Abia mai târziu am înţeles la ce pericol s-a expus.

1. M.: Factura intelectuală, dar şi psihologia dumneavoastră, mă fac să cred că nu aţi avut o copilărie în genul celei povestite de Creangă.

1. A.: Am avut copilăria tuturor copiilor de la ţară, plină de pozne şi ghiduşii, dar şi de muncă alături de părinţi. Am fost însă, prin structura mea, mai visătoare, mai sensibilă, dar şi mai revoltată împotriva nedreptăţii. Un scriitor romantic german, Lichtenberg afirma: „Pe mine mă dor multe fapte de care altora abia dacă le pare rău”. Am trăit episoade similare cu cele din „Amintirile” lui Creangă, dar la marele scriitor, ceea ce le face extraordinare este marele său talent narativ.

1. M.: Ştiu cât îl iubiţi pe Eminescu. Este poetul nostru naţional un înger printre… demoni?

1. A.: Uneori avem nevoie şi de „demoni” pentru a-i preţui şi mai mult pe îngeri. Eminescu va rămâne Eminescu, iar detractorii lui fie vor pieri în anonimatul mediocrităţii care-i caracterizează, fie îşi vor atrage oprobiul din partea oamenilor oneşti, dacă aceşti denigratori sunt nume consacrate. Pe Eminescu nu trebuie să-l apere nimeni, genialitatea operei sale îl apără. Este valoare a patrimoniului literaturii universale, este sărbătorit de UNESCO, este studiat la Institutele de limbă română de pe lângă mari universităţi. „Mihai Eminescu nu este doar un poet european. Pentru mine el a fost şi este un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filozofiei. Descopeream (în opera lui) o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se „dezmărgineşte” şi graniţele se şterg”, – declara eminescologul Amitha Bhose din India la un curs ţinut la o Universitate din Calcutta. Profesorul Alain Guillermou a predat cursuri despre Eminescu la Sorbona. E drept că Eminescu a fost acuzat de rasism, naţionalism, antisemitism. Întrebarea este: cine sunt cei care l-au atacat? Mediocrităţi frustrate şi nulităţi pretenţioase, care nu cunosc nici istoria poporului român, nici nu doresc binele poporului nostru. Să ne aducem aminte cuvintele lui Grigore Vieru, când unii confraţi din România spuneau că basarabenii au rămas tot la Eminescu: „La Eminescu abia dacă putem ajunge”.

În 2006 sau 2007, la Liceul Pedagogic a venit un grup de profesori universitari şi de liceu din Franţa. O elevă de-a mea a recitat în limba franceză „Glossă” în traducerea domnului Emanoil Marcu. Atât de profund impresionaţi au fost acei profesori, încât m-au rugat să le procur volumul de poezii traduse în franceză. Din nefericire, nu am găsit în librăriile botoşănene nici un exemplar şi atunci am copiat xerox şi legat (ilegal) volumul personal pentru a-l putea oferi francezilor… Nu se face nimic pentru promovarea adevăratelor valori ale spiritualităţii româneşti în străinătate. Departamentele de cultură de pe lângă ambasadele noastre preferă scriitori contemporani, uneori de valoare literară îndoielnică.

„El ne-a revelat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi” – scria Mircea Eliade despre Eminescu, iar Dan Hăulică afirma că „Eminescu este marea şansă a României de integrare în universalitatea culturală”. Nimeni nu-l poate scoate pe Eminescu din sufletul românului, căci numai Eminescu prin întreaga sa operă, chiar şi cea gazetărească ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

1. M.: Ce mai ştiţi despre colegii de grupă din vremea studenţiei?

1. A.: Nu am ţinut legătura cu colegii din studenţie, decât cu doamna Mihaela Livadaru, sora actorului Mihai Mălaimare.

1. M.: O nemăsurată iubire acordaţi satului, fie cel de odinioară, fie cel de azi. Care ar fi marele dumneavoastră gânduri (fie bune, fie rele) despre viaţa la ţară?

1. A.: Cred că satul românesc actual trece printr-o profundă criză de identitate. S-au pierdut nu numai multe tradiţii, fenomen explicabil prin evoluţia societăţii, dar ceea ce e foarte dureros, aproape irecuperabil, au început să se piardă valorile morale. Părintele Iustin Pârvu vorbea despre „ţărani pervertiţi”. Emanciparea este negativă, respectul şi ruşinea se mai întâlnesc la cei în vârstă sau la cei bine crescuţi. Acest fenomen, cel puţin, e prezent în satele din preajma noastră.

1. M.: Dacă vi s-ar cere să rescrieţi un roman al literaturii române, care ar fi acesta şi ce motive v-ar determina s-o faceţi?

1. A.: Foarte grea întrebare. Unele nu ar trebui rescrise, ci cunoscute şi decriptate, să se vorbească mai mult despre ele. Şi aici mă refer, de exemplu, la romanul „Luntrea lui Caron” de Lucian Blaga. Tinerii, mai ales, ar trebui să cunoască detalii despre perioada dictaturii proletcultiste, când o personalitate ca Lucian Blaga, nu numai că a fost înlăturată din viaţa universitară, dar nu a primit Premiul Nobel pentru literatură, deşi a fost propus de Academia din Oslo, pentru că Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română nu i-a întocmit referatul corespunzător! Delicateţea şi sfiiciunea lui Lucian Blaga l-au oprit de a da în vileag numele acelor personalităţi. Dacă aş rescrie acest roman, eu nu i-aş ierta, chiar dacă unii dintre ei sunt intraţi în conştiinţa literară a românilor.