O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Contemporanul. Ideea europeană”  nr. 2 (839), februarie 2022.  Acest număr al revistei acordă spaţii largi lui Eminescu.  Nicolae Breban, directorul revistei, în editorialul său intitulat „Două mari vârfuri, doi stâlpi ai umanităţii”, scrie despre „cuplul Eminescu-Caragiale”: „Caragiale îl chinuia puţin pe Eminescu. Caragiale a fost cel mai puţin echilibrat dintre toţi cei trei prieteni ai lui Eminescu. Suferea de un complex de inferioritate pe care nu şi-l putea stăpâni, nu şi-l putea exterioriza cu grijă şi bunătate, ca ceilalţi doi. Şi îl afronta pe Eminescu, îi şfichiuia lecturile, îi şfichiuia viaţa. Însă, în acelaşi timp, din nou se vede mai cu claritate dubletul pe care încercam să-l definesc mai sus – clasicul şi romanticul. Caragiale este un clasic, un clasic ranchiunos, un clasic cu o vervă acidă teribilă, care probabil, uneori, nu se mai amenaja nici pe sine care vedea în jur numai prostie şi îngâmfare. Aici, în cuplul acesta, Eminescu a fost femeia, a fost cel răbdător, şi se revolta numai prin dispariţii fizice, ocolindu-l pe sarcasticul şi neiertătorul Caragiale. Dacă în celelalte două cupluri, Eminescu – Creangă,  Eminescu – Slavici, ţi-e greu să-l preferi pe unul sau pe altul, dacă trebuie să alegi, în cazul Eminescu – Caragiale eu l-am ales numai pe Eminescu. Am o anumită antipatie faţă de un anumit Caragiale. Nu cel din nuvele, care este foarte mare, ci cel care place astăzi, cel şfichiuitor, autor de schiţe, distrugător a orice – nu valori – ci a oricăror şanse de bine, de armonie,  în această lume. Antipatia mea faţă de acest Caragiale s-a născut tocmai de la acest contrast din cuplul pe care îl făcea cu Eminescu. Eminescu reprezenta speranţa unei spiritualităţi de tip european a literaturii româneşti, Titu Maiorescu. Prin el, literatura română încerca să se deschidă către Occident şi să se sincronizeze – termen al lui Lovinescu – cu valori occidentale. În timp ce Caragiale trăgea înapoi şi se îmbăia fericit în apele vechi, tulburi şi extatice ale Orientului, ale esoterismului balcano – asiatic, profesând scepticism faţă de orice înnoire, faţă de orice capacitate a românului de a fi în rând cu lumea apuseană. A şfichiuit, cum spuneam,  la Eminescu tocmai această tendinţă a culturii noastre spre spiritualitatea occidentală. Atitudine care continuă până astăzi.(…) Eminescu a călcat în picioare toată tradiţia tipologică a folclorului românesc. A luat basmul românesc şi i-a răsturnat toată tipologia. L-a făcut pe zmeu Hyperion, un tip sublim şi genial în sensul romantic, pe Ileana Cosânzeana, Cătălina, adică o psihologie de midinetă, iar pe Făt-Frumos, un băieţel, un paj, care toarnă vinul  în pahare nobililor, care stă pe culoar. E o răsturnare tipologică formidabilă. Cred că această răsturnare venea pe un basm german şi cred că Eminescu risca foarte mult, şi ar fi putut să cadă în gol. Dar s-a întâmplat ceva interesant: nu numai Eminescu a avut geniu, dar şi poporul român a avut geniu.  Ne-am întors cu spatele la Alecsandri şi la toţi autohtoniştii, şi am zis: „Da, băiatul acesta care cochetează cu nemţii, acesta ne reprezintă. Şi toată cultura română a plecat după Eminescu”.

Şi Aura Christi, redactorul-şef al revistei,  scrie “Lada cu manuscrise”, un articol mulat pe întrebarea: “Ce este, de fapt ziua de naştere a poetului nostru naţional – care e şi Ziua Culturii Naţionale – dacă nu un pretext, un imbold de a reveni la vârfurile culturii naţionale, un îndemn de a ne întoarce la clasici, da, înapoi, la clasici?!” Continuă Aura Christi, trimiţându-ne prin inducţie la Eminescu: “Opera unui mare poet este fără îndoială, o împlinire a naţiunii în a cărei albie a apărut acel poet. O împlinire şi o jubilare a voinţei de a fi şi de a exprima sufletul său individual şi, evident, sufletul neamului prin care a fost dăruit lumii. Adâncindu-se în abisurile propriei fiinţe, un mare poet – condus, în limbajul lui Platon, de “acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – atinge şi exprimă, firesc, ceva intim legat de inima naţiunii sale şi, de bună seamă,  de inima lumii. Numai dacă ai acces la rădăcinile poporului tău, ai şansa să accezi spre universalitate. În cazul poeţilor majori, care, e ştiut, seamănă în esenţă, foarte mult, cele două dimensiuni – naţionalul şi universalul – există în virtutea principiului vaselor comunicante”.

Revista publică şi mesajul  Biroului de comunicare al Academiei Române cu privire la sărbătorirea lui Mihai Eminescu şi a Zilei Culturii Naţionale. Se  fac referiri şi la expoziţia organizată  sub titlul „Traduceri în limbi străine din opera poetului Mihai Eminescu”.  Reţin din mesaj: „Primele traduceri datează din timpul vieţii lui Mihai Eminescu, el însuşi fiind preocupat, fie şi ca simplu exerciţiu, să-şi tălmăcească în germană câteva versuri. Din aceeaşi perioadă datează versurile în limba germană a 19 creaţii eminesciene realizată de Mite Kremnitz, publicate în antologia „Rumanische Dichtungen” din 1881 şi îmbogăţirea cu alte 13 poeme în ediţiile următoare. În 1887 vede lumina tiparului la Veneţia, prima traducere în limba italiană a lui Marco Antonio Canini, care şi ea cunoaşte mai multe ediţii, semn al unei bune receptări în orizontul altei culturi a liricii lui Eminescu. În 1890 apare sub titlul „Bel-Enfant de la larme” basmul „Făt Frumos din lacrimă”,  considerat prima încercare de traducere a lui Mihai Eminescu în limba franceză. În limba engleză prima editare, prefaţată de Nicolae Iorga, abia în 1930, dar a beneficiat de o largă mediatizare. Limba maghiară cunoaşte peste 100 de ediţii, în versiuni diferite. Interesul faţă de geniul literar al lui Mihai Eminescu a crescut de-a lungul timpului, iar în cei 140 de ani scurşi de la primele încercări opera sa a fost tradusă în peste 50 de limbi, cu mai multă sau mai puţină măiestrie, căci, aşa cum remarcă Arghezi, „lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu chei străine”, iar Eminescu nu este el decât în româneşte”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News