O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Continuăm prezentarea eseurilor din cartea lui Theodor Damian, „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2016; prefaţa: Nicolae Georgescu; un cuvânt al autorului).

Theodor Damian: „Credinţă şi evlavie la Eminescu: poezia „Christ”. Eseul are ca scop să explice atât zona de interferenţă cât şi disjuncţiile fenomenelor de credinţă şi evlavie la Eminescu: „Totodată una este a vorbi despre religie şi alta este a fi religios; acelaşi lucru este valabil şi în privinţa credinţei şi a evlaviei. Trebuie să precizez că distincţia pe care o fac aici mai ales între credinţă şi evlavie are în vedere aceste două stări nu în sensul definiţiei lor complete, ideale, ci în sensul asumării, practicării, conştientizării lor de către oameni”. Autorul consideră că poţi avea credinţă, dar să nu fii evlavios, însă mai rar se întâmplă opusul acestei situaţii, ca având evlavie să nu ai credinţă. Raportate la Eminescu, Theodor Damian demonstrează că  „evlavia şi credinţa lui Eminescu au avut un caracter interior şi nu exteriorizat de tip intenţionat or neintenţionat misionar”.

În sprijinul tezei credinţei lui Eminescu, autorul invocă spre ilustrare câteva aspecte esenţiale:

1. „educaţia primită în familie (mai mulţi membri ai familiei care au îmbrăţişat viaţa monastică);
2. „interesul general pentru tradiţie, pentru tezaurul de valori al culturii şi spiritualităţii neamului său”;
3. „interesul special pentru Biblie şi aparte pentru Evanghelii; Slavici atestă faptul că la vârsta de 20 de ani Eminescu nu numai că era foarte versat în conţinutul Evangheliilor, dar totodată punea religiozitatea – şi aici se include şi pietatea care implică credinţă, respectul de cele sfinte – mai presus de toate”;
4. „afirmaţiile sale în publicistică despre Biserică şi rolul ei vital în dezvoltarea sănătoasă a spiritului neamului”;
5. „mărturiile contemporanilor despre caracterul şi înclinaţiile sale, despre vederile sale, dincolo de metafora poetică, despre lume şi viaţă”.

În ceea ce priveşte evlavia lui Eminescu, se poate detecta „citind atent şi dezinteresat opera acestuia”. A-l citi dezinteresat, explică Theodor Damian, înseamnă „a te detaşa de propria ta orientare în încercarea de a reconstitui profilul spiritual al poetului, fiindcă într-un fel îl vedea naţionalistul A. Densuşianu, în alt fel socialistul C. D. Gherea şi altfel pedagogul creştin Grama”.

Theodor Damian, în acord cu  Doru Scărlătescu,  continuă: „Mai mulţi interpreţi ai sintezei eminesciene au fost de acord că poezia „Christ” este una dintre piesele principale care demonstrează nu numai religiozitatea, dar şi creştinismul profund, de tip ortodox al lui Eminescu”.

Privind poezia „Christ”, o poezie care face o legătură între evlavie şi emoţie la Eminescu, sistematizează Theodor Damian: 1. „nu e decât o satiră ce ironizează pe cei ce cred că pot prin artă să înţeleagă în mod adecvat adevăratul chip al Mântuitorului”; 2.”este un ăoem ce cuprinde învăţături dogmatice ortodoxe esenţiale, exprimate fără nici un echivoc, fără nici o alunecare posibilă”; 3.”Iisus nu trebuie văzut numai în omenitatea sa, ci şi în divinitatea sa”; 4. „poetul este foarte bine informat şi înrădăcinat în dogma hristologică a Bisericii creştine”; 5. „falsa reprezentare plastică a lui Iisus de către unii artişti este, după Eminescu, o dovadă a pierderii credinţei, a simplităţii şi curăţiei inimii şi minţii”; 6. „poetul critică fraza strălucită”, „masca”, „fantezia bogată”, ce iau locul credinţei simple, sincere şi adânci, cum se vede explicit în ultima strofă”; 7. „ironia lui Eminescu în care se distinge uşor îndepărtarea de la valorile autentice ale ortodoxiei”; 8. „arată ataşamentul lui Eminescu faţă de credinţa strămoşilor şi evlavia”; 9. „poemul include o invocare a  divinităţii, ceea ce dă acestuia, dincolo de nota satirică, un discret caracter de rugăciune, autorul manifestându-şi indignarea în faţa lui Dumnezeu, ca într-o spovedanie”; 10. „evlavia creştină ce se vede în acest poem, reprezintă o constantă în viaţa lui Eminescu şi o virtute pe care o cerea şi altora, în felul acesta propovăduind-o”.

Iată ce cerea Eminescu, printre altele,  dramaturgului în articolul „Repertoriul nostru teatral” din „Familia” din 18 ianuarie 1870: „mărime, frumuseţe şi curăţenie, de pietate adevărat creştină, să fie onest, drept şi bun ca litera „Evangheliei”.

Theodor Damian: “Înger şi Demon”: fizica şi metafizica unei idei”.  Analiza poemului porneşte de la  dipolul fizică – metafizică, explicat astfel: “Cu alte cuvinte, fizica şi metafizica stau în acest poem faţă în faţă, fizica sugerată de prezenţa persoanei care aprinde lumânări ce ard şi se consumă (fizic), iar metafizica sugerată de întunericul de nepătruns cu ochiul bolţii ce aminteşte de bolta cerească nepătrunsă, de creaţie, de Creatorul de dincolo de creaţie, dar present totuşi în ea.”

Sistematizăm din discursul eseistic al lui Theodor Damian: 1. “cadrul general al poemului este Biserica, nu însă ca realitate statică, nu “natură moartă cu îngeri” ca-ntr-un tablou, ci Biserica în acţiune, în funcţia ei esenţială, în elementul ei dinamic, aici reprezentat de lumânările arzând”; 2. “poemul utilizează tehnica contrastului chiar de la început, Eminescu folosind ambele căi ale cunoaşterii: via positiva şi via negativa”; 3.”ambele dimensiuni, cea fizică şi cea metafizică, se îngemănează perihoretic, se indică una pe alta şi se încununează reciproc chiar în câmpul paradoxului”; 4. “întâlnirea dintre fizică şi metafizică  este continuată pe plan moral, mai ales cel al trăirii interioare şi în special al poziţionării acestor trăiri faţă de Dumnezeu, “coram Deo”; 5. “compatibilitatea cu accente de contrast dintre cele două lumi din primele două strofe devine contrast pur şi simplu în strofele următoare  unde copila în rugăciune aminteşte de credinciosul conştient de legătura sa cu Dumnezeu, în timp ce imaginea bărbatului sugerează contrariul, depărtarea de Dumnezeu, apostazia: înger şi demon”; 6. “crucea pe care el se sprijină  când  îi observă ei îngerirea sugerează jertfa pe care o va face  pentru a putea spera în reciprocitatea iubirii, acea convertire fie şi de o clipă, căci, în fapt, deosebirea dintre ei continua să fie esenţială: “Se iubesc şi ce departe sunt deolaltă amândoi”, întocmai ca Hyperion din “Luceafărul”; 7. “în poem el aşteaptă iadul ca deznodămând al modului lui de a fi fost, dar în mijlocul suferinţei de aici, anticipând-o pe cea viitoare, deodată vine mântuirea. Ea apare în ceasul morţii lui şi-i aduce împăcarea generate de iubire”; “Mila divină este mesajul final al poemului: “El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis / Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i … e amorul”. (VA URMA)