Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Theodor Damian: „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2016; prefaţa: Nicolae Georgescu; un cuvânt al autorului).  Este un volum care cuprinde lucrările prezentate de autor la Simpozionul „Eminescu”, desfăşurat an de an, începând cu 1994. Lucrările au fost publicate, de-a lungul anilor, şi în reviste din ţară şi străinătate. Eseurile au fost scrise prin analiză pe opera eminesciană  pentru a respinge documentat interpretarea materialist-ateistă a operei poetului, o interpretare simplistă potrivit căreia poetul nostru naţional ar fi fost ateu. Reţin din eseul care deschide volumul şi dă şi titlul acestuia: „…  interpretare este bazată pe anumite versuri din unele poeme care aparent ar justifica-o, şi menţionez aici spre ilustrare doar cunoscutul poem „Împărat şi Proletar” de care s-a făcut atâta caz în acest sens, poem unde Eminescu, vorbind despre religie, zice: „Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”. Desigur, toate zecile de referinţe la Dumnezeu, sutele de referinţe religioase, în general, arată că aici Eminescu nu este un antireligios, un ateu,  ci un revoltat împotriva formelor religioase corupte, sau împotriva manipulării prin religie spre exploatare.(…) În afară de aceste succinte consideraţii trebuie menţionat aici faptul că, la o cercetare atentă, un interpret al sintezei eminesciene, un psiholog al religiei, mai ales,  ar observa fără mare greutate spiritul religios al marelui poet. Simpla repetare, cu o incredibilă frecvenţă, a unor cuvinte ce ţin de domeniul religiei ca: înger, angelic, cer, divin,icoană, sfinţenie, candelă, Prea Curată, rai, profet, lumină, rugăciune, şi multe altele, dovedesc fără putinţă de tăgadă conştiinţa sa religioasă. (…) Mai mult decât atât: Eminescu îl invocă pe Dumnezeu foarte des în poeziile sale, după cum Îl şi prezintă descriptiv; invocare însă este rugăciune, este parte a unui dialog cu Dumnezeu”. Autorul indică sursele în care găsim astfel de rugăciuni către Dumnezeu: tabloul dramatic „Andrei Mureşanu”, poemul „De-aş muri ori de-ai muri”, poezia „Învierea”, în „Feciorul de împărat fără de stea”, poezia „Dumnezeu şi om”, „Ondine”, poemul „Din lira spartă”, în „Amorul unei marmore”, „Filosofia copilei”,  poemul „Nu e steluţă”, în „Mortua est”,  poemul „Demonism”, „Eu nu cred nici în Iehova”, „Glossă”, „Luceafărul”,  „Colinde”, „Rugăciunea unui dac” sau „Rugăciune”.

Celelalte 14 eseuri vin cu alte demonstraţii  care atestă  că Eminescu a fost un credincios şi nu un ateu: pesimism şi credinţă, dorul după Dumnezeu, ortodoxia esteticii morţii, credinţă şi evlavie,  fizica şi metafizica unei idei în „Înger şi demon”, poemul „Rugăciunea unui dac” ca binecuvântare şi blestem, „Mortua este” ca „Non omnis moriar”, timpul între imanent şi transcendent (Chronos şi kairos), tema fiului risipitor, „Glossa” ca Ecclesiast, influenţe creştine în „Rime alegorice”, ideea morţii şi revelaţia prototipului, sentimentul religios la Eminescu (persoana şi ziaristica), la care se adaugă noi argumente cu privire la creştinismul eminescian.

Publicitate

Theodor Damian: „Pesimism şi credinţă în opera lui Eminescu”.  Theodor Damian  constată că pesimismul lui Eminescu a constituit o problemă care a condus pe mulţi în mod greşit la catalogarea poetului ca ateu: „Ne-am obişnuit cu ideea că Eminescu a fost un pesimist, atât de mult s-a scris despre acest lucru. Faptul că accentele de pesimism ce pot fi găsite în opera sa, mai ales în poezie, sunt asociate cu nostalgia ce caracterizează creaţia sa poetică, face şi mai uşor să se creadă că Eminescu a fost un pesimist. Totuşi pentru a verifica validitatea acestei aserţiuni, este necesar să se ia în considerare întreaga creaţie eminesciană; de exemplu publicistica sa, unde poetul polemizează dinamic şi critică aspru, unde luptă pentru un ideal moral şi social-politic, nu trădează deloc atitudinea unui pesimist”. Theodor Damian  continuă demonstraţia sa  de disociere a accentelor nostalgice şi  a romantismului propriu-zis de pesimism, punând serios la îndoială că  Eminescu s-ar încadra acestui din urmă concept. Mai mult, autorul demonstrează pe text că nici interogaţia asupra sensurilor lumii şi vieţii, prezentă în opera  eminesciană, nu înseamnă neapărat pesimism, „aşa cum versurile sale din care s-ar deduce necredinţa, sunt de fapt dizolvate în cele ce indică în mod definitiv credinţa. (…) A te afla în mijlocul unei crize de orice fel, a protesta împotriva „destinului implacabil”, cum analizează Călinescu, a spune că ţi-ai pierdut credinţa, dar a te ruga fierbinte să-ţi fie redată, aceasta nu e necredinţă”.

Publicitate

Theodor Damian: „Dorul după Dumnezeu în poezia lui Eminescu”. Pornind de la faptul că două dintre valorile fundamentale ale românilor sunt  credinţa în Dumnezeu şi modul de a fi ce derivă din aceasta, Theodor Damian pune în evidenţă aceste  valori de credinţă prezente în poezia eminesciană. Constată, în acelaşi timp,  că Eminescu a avut ştiinţa împletirii realismului cu idealismul, creând  un echilibru, conferindu-le, astfel,  o valoare mai înaltă. Theodor Damian îl contrazice pe Alexandru Melian (vezi „Eminescu – Univers deschis”, 1987) care consideră că la Eminescu „… ce-i mort e copilăria cu inocenţa ei caracteristică, copilăria ca vârstă a fecioriei sau iubita cu idealul iubirii pe care ea îl întruchipează”. Spune, în contradicţie, autorul eseului: „… pentru mai multe motive eu consider că nu la moartea copilăriei se referă poetul, nici la cea a iubitei, ci la condiţia existenţială primordială a omului, la starea paradisiacă, pierdută, moartă”. O analiză pe „Codru şi salon”, „Scrisoare I”, „Memento mori”, „Miron şi frumoasa fără corp”, „Luceafărul”, „Feciorul de împărat fără de stea”, „Răsai asupra mea” sau „Sărmanul Dionis” porneşte de la conceptul de transienţă  legat de temporalitatea, fragilitatea şi nimicnicia vieţii noastre.  Concluzia lui Theodor Damian: „Legat de conştientizarea  Transienţei noastre şi a fragilităţii noastre în lume este  DORUL DUPĂ DUMNEZEU, care nu este altceva decât una dintre frumoasele definiţii pe care Sfinţii Părinţi o dau sfinţeniei.  Tocmai datorită vulnerabilităţii sale omul caută să aparţină cuiva, şi nu oricui, ci cuiva care întruchipează noţiunea de stabilitate, de certitudine, de putere, de desăvârşire”.

Revenind la Alexandru Melian, Theodor Damian nu este de acord cu alte aserţiuni ale acestuia: 1. „credinţa lui Eminescu nu este legată de lucrurile perene”; 2. „ Sfânta Fecioară este un simbol”.

Publicitate

Theodor Damian: „Ortodoxia esteticii morţii în poezia lui Eminescu”. Eseul pleacă de la un punct de vedere al lui I. Negoiţescu (vezi „Poezia lui Eminescu”, 1980): „Poezia lui Eminescu este o creaţie de trăire intensă, impregnată intens de moarte”. Theodar Damian, trecând  la o analiză din perspectivă ortodoxă, consideră că: „Modul în care poetul concepe misterul vieţii şi al morţii este foarte apropiat dacă nu chiar următor fidel al celui promovat de filosofia biblică, mai ales a Ecclesiastului şi a Psalmilor. După o analiză atentă a caracterului tranzitoriu al vieţii, existenţei în general, Ecclesiastul conclude: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. Versuri precum „Toate-s praf” („Epigonii”), „Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă” („Rugăciunea unui dac”), „Când sorii se sting şi când stelele pică / Îmi vine a crede că toate-s nimică” („Mortua est”) sau „Şi când se va întoarce pământul în pământ / Au cine să ştie de unde-s, cine sunt?” („Despărţire”) etc., toate sunt concluzii ale Ecclesiastului şi ale psalmistului. Theodor Damian  continuă să demonstreze factura mistico-religioasă a pesimismului şi nihilismului lui Eminescu, şi nu numai factura mistică, aşa cum crede Miron Blaga în „Poezia lui Eminescu: Poezii în Familia” (1992). Un alt element specific ortodox, pe care îl pune în discuţie Theodor Damian, este şi asocierea vieţii cu visul şi a morţii cu somnul. Este amendată iarăşi o afirmaţie a lui I. Negoiţescu care spune în sursa citată  că „la Eminescu moartea apare ca un cerc vicios, ea fiind prezentă şi în viaţă şi dincolo de ea, de aceea viaţa este vis al morţii-eterne”, pentru că moartea se visează pe ea însăşi”. Din punctul de vedere al lui Theodor Damian, există viaţă şi după moarte, care contrazice  conceptul de „cerc vicios al morţii”, iar una dintre marile învăţături ce reiese din concepţia lui Eminescu despre moarte este „că a muri se învaţă, că este chiar necesar să ştii să mori, că moartea e o artă, cum susţine Mircea Eliade şi cum transmite Socrate atunci când defineşte filosofia ca pe  ştiinţă ce ne învaţă cum să murim. Eminescu se confesează: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” („Odă în metru antic”).

Continuă Theodor Damian: „A învăţa să mori implică a-ţi găsi liniştea sufletului, a fi împăcat cu conştiinţa ta, cu lumea din jur, cu Dumnezeu. La Eminescu această împăcare cu sine este evidentă în recunoaşterea ieşirii sale din fire şi dorinţa regăsirii: „Pe mine, mie redă-mă”.(VA URMA)