O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Magda Ursache, în „Contemporanul – ideea europeană”  nr. 12 (777) din 2016, faţă de detractorii lui Eminescu: „ Cum a încercat „Dilema” să se revolte contra stereotipiilor encomiastice ale eminescologilor, contra festivismului tâmp, contra comentariului banal? Pomenind de ploşniţa de pe guler şi de părul de pe picioare? Numindu-l, în derâdere, Titi şi propunând să tragem fermoarul peste acest „geniu fals”? Măcar Grama căuta ceea ce credea el că ar fi stângăcii, agramatisme… deşi până şi anacolutul eminesc este genial.  Cât  despre Lucian Boia, istoricul de şcoală nouă vrea să des-facă „mitul Eminescu”, făcut de exegeţi rafinaţi, cu ştiinţă de carte. Afirmă L. Boia, strâmbând buzele, că Eminescu e „bun de toate” şi că „foloseşte tuturor ideologiilor”. Şi-i vinovat pentru asta? Tot Boia: „E atât de important în conştiinţa românească, încât fiecare încearcă să se justifice şi să se legitimeze cu Eminescu”. Şi, ce-i rău? N-o fac nemţii prin Goethe, englezii prin Shakespeare, ruşii prin doi titani, Tolstoi şi Dostoievski…?”;

Liliana Nicolae, în “Dilema veche” nr. 672 din 2017, vorbind despre vechiul teatru “Mihai Eminescu” din Oraviţa, aminteşte de prezenţa lui Mihai Eminescu şi a lui George Enescu la acest teatru: 1. “ Un episode aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihai Pascali, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Se întâmpla pe 31 august 1868. Trupa a avut două spectacole, în zilele de 1 şi 2 septembrie. Eminexscu era pe atunci sufleurul trupei. Se vede şi acum, sub scena din lemn, o cabină îngustă, cu o trapă.  Există o legendă potrivit căreia pe scândura de care se sprijinea sufleurul ar fi o semnătură a lui Eminescu. Însă – îmi spune profesorul Ionel Bota – e doar o legendă”; 2. “5 noiembrie 1931 este, iarăşi, un moment important în istoria teatrului din Oraviţa. George Enescu a cântat aici. Împlinea 50 de ani şi a făcut un turneu aniversar. Aşa a ajuns şi la Oraviţa. Trei zile a locuit la un profesor de muzică de la Liceul Dragalina, cu care era prieten. A avut un concert de o oră, I s-a oferit un banchet, au venit mulţi intelectuali din Banat, iar presa a relatat pe larg evenimentul”;

Răzvan Voncu, în „România literară” nr. 1 din 2017, scrie despre antologia lui Eugen Lungu, intitulată „Poeţi de pe vremea lui Eminescu”. Reţinem: 1. „Comparaţia poeziei lui Eminescu cu cea a reprezentanţilor minori ai „direcţiei noi” ne poate ajuta să înţelegem mai bine geneza şi, până la urmă, qualia geniului eminescian. Care, anticipez, nu constă în materia poeziei sale şi nici în a fi „nepereche” (cum îi spun eminescologii conspiraţionişti) ci în sinteză şi în viziune. Eminescu asamblează altfel materiale cu care lucrează şi alţii şi proiectează pe alte paliere de cunoaştere şi sensibilitate idei poetice comune în epocă. Astfel, supune banalitatea post-romantică unui proces alchimic, al cărui rezultat miraculos e poezia sa”; 2. Alte nume, care în studiul criticului junimist apar fugar sau deloc, se bucură de aceeaşi atenţie critică în antologie: Antom Naum, Vasile Pogor – în legătură cu care circulă insistent legenda că n-ar fi scris nimic(?) -, Ioan Ianov, Nicolae Gane, Mihai de Bonacchi, Iacob Negruzzi – pe cât de venerat ca editorialist, pe atât de uitat ca scriitor -, Ioan Pop-Florentin, Ştefan Vârgoloci, Mihail D. Cornea, Nicolae Beldiceanu, Miron Pompiliu, Dumitru C. Olănescu-Ascanio, Veronica Micle, Nicolae Volenti”; 3. „În realitate, a fost o epocă de creaţie în toată puterea cuvântului, în care marele secret nu este de natură conspiraţionistă, ci literară. Şi constă în modul cu totul personal în care Mihai Eminescu a prefăcut banalitatea post-romantismului sentimental şi minor al celorlalţi în poezia sa majoră. Prima poezie majoră, de la începutul sincronizării în cultura română”;

Augustin Păunoiu, în „Lumina”  din 14 ianuarie 2017, publică eseul  „România lui Eminescu”. Reţindin dintr-un articol publicat de Eminescu în ziarul „Timpul” din 11 noiembrie 1877, acesta vorbea despre curajul şi sacrificiul românilor bucovineni de atunci astfel: „Nu elementele moi ca ceara, care cedează fără murmur oricărei întipăriri, nu indivizi mânaţi de interese mici şi lesne de îndoit după vânt, care se pleacă cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă, rătăcită fie  chiar, este temelia puterii unui stat”.  Ce îl determinase pe Eminescu să scrie aceste rânduri? Autorităţile imperiale austriece din Bucovina desfiinţaseră Societatea „Arboroasa”, o puternică asociaţie a studenţilor români din Cernăuţi, capitala pe atunci a ducatului Bucovinei din Austro-Ungaria. „Arboroasa” funcţionase doar doi ani, din 1875 până în 1877. Două telegrame, una de condoleanţe, alta de felicitare, au iritat nespus autorităţile străine. Prima, trimisă Primăriei din Iaşi, cu scopul de a marca cei 100 de ani scurşi de la decapitarea domnului Grigorie al III-lea Ghica, care refuzase să cedeze teritoriul Bucovinei către statul austriac. O a doua telegramă, de data aceasta de felicitare, fusese trimisă tot de studenţii „Arboroasei” la Bucureşti pentru a manifesta bucuria pentru căderea Plevnei în timpul Războiului pentru Independenţă. Aceste două misive au fost considerate un act de trădare faţă de Austro-Ungaria şi au dus, cum era de aşteptat, la lichidarea acestei societăţi. Dintre membrii „Arboroasei” făceau parte mulţi studenţi la Teologie. Alături de ei, un alt student la aceeaşi facultate, dar şi un mare muzician şi tînăr compozitor, Ciprian Porumbescu, fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Toţi au fost închişi timp de 11 săptămâni, iar în temniţă, Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care i-a adus şi moartea”;