O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Pro Saeculum” nr. 7-8 (155-156), 1 octombrie – 31 decembrie 2021.  Prin amabilitatea doamnei Rodica Lăzărescu, redactorul-şef al revistei, primesc, de la Focşani,  ultima apariţie a acesteia.  Este o revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi care mi-a acordat şi mie loc în   paginile ei, o revistă deschisă tuturor celor care au un cuvânt de spus în varii domenii.  Botoşaniul, cum se putea altfel,  e prezent, în primul rând, prin Eminescu. Academicianul Ioan-Aurel Pop publică „Perenitatea lui Eminescu”.  Făcând  o paralelă între conceptele de naţionalism, xenofobie, rasism şi antisemitism, Ioan-Aurel Pop demonstrează că  ultimul dintre ele nu-i este specific lui Eminescu, cum se încearcă a se acredita, pornind şi de la faptul că  „Noţiunea (Antisemitism) a apărut abia în 1879, fiind folosită de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819 – 1904) într-o broşură propagandistică îndreptată contra evreilor”.  Autorul preia conţinutul celor patru noţiuni, aşa cum au fost definite ştiinţific în secolul al XX-lea, şi o aplică operei eminesciene dintr-o perspectivă istorico-geografică: „Vom exemplifica numai cu poezia „Doina” (1883), luată adesea drept reper pentru ilustrarea xenofobiei lui Eminescu. „Exegeţii” grăbiţi pornesc, de regulă, de la versurile „Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima cânii” şi decretează gravitatea acestei afirmaţii, scoasă din context, pentru psihologia poporului român. Dacă cel care exprimă esenţa spiritului românesc este xenofob, atunci şi poporul român trebuie să fie aşa! Dar, istorici fiind, nu putem să nu ne referim în contextul general al poeziei şi al epocii în care aceasta a fost scrisă. Oare Eminescu îi urăşte pe toţi străinii, fără excepţie, şi îi preamăreşte pe toţi românii, în chip nediferenţiat? Cei dintâi „străini” invocaţi de Mihai Eminescu sunt ruşii: „Din Hotin şi pân`la mare &  Vin muscalii de–a călare, / De la mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”. Următorii “străini” sunt nenumiţi, dar sunt aceia situaţi “Din Boian la Vatra Dornii”, adică în Bucovina. Nu este greu de ghicit că poetul se referea la austrieci (nemţi) şi la cei colonizaţi de aceştia printre românii din Ţara de Sus. Alţi străini sunt  cei aflaţi “Din Sătmar pân`în Săcele”, adică din colţul nord-vestic în cel sud-estic al Transilvaniei. Aici este vorba, desigur,  despre stăpânii unguri şi, poate, şi de populaţiile aşezate şi colonizate printre români în regiune (secuii, saşii, şvabii etc.). „De la Turnu-n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi” sunt versurile următoare cu o conotaţie geografică şi par să se refere la România întreagă, visată de generaţia noastră romantică, dar inexistentă încă în 1883, fiindcă diagonala respectivă porneşte din sud-vest şi ajunge în nord-est, trecând peste Transilvania. Alte referiri geografice nu mai există în această poezie, cu excepţia numelui Moldovei, invocat simbolic, alături de numele celui mai important principe român din Evul Mediu, Ştefan cel Mare, nume de domn şi nume de ţară românească menite, împreună – în viziunea poetului – să reconstituie unitatea naţională.  Ca urmare, trebuie să observăm că Eminescu îi urăşte, în primul rând, pe „străinii” care ocupaseră partea de nord a Ţării Moldovei la 1812, apoi pe „străinii” care ocupaseră în 1775, Bucovina, vatra Ţării Moldovei, locul de unde pornise ţara, unde erau situate vechile capitale Baia,  Siret şi Suceava şi unde se aflau gropniţele domneşti cele mai slăvite şi, în primul rând, Putna lui Ştefan cel Mare.  În fine, scriitorul îi „urăşte” şi pe acei străini care, de multe secole, ocupase vechea Dacie Superioară, unde fuseseră aşezate capitala lui Decebal şi apoi a împăraţilor romani, unde se plămădise sinteza românească şi unde „ducele Gelou, un anumit român”, domnise pe la anul 900 peste români şi slavi.   În fine, Eminescu îi numeşte „duşmani” şi pe „străinii” de la sud şi est de Carpaţi, de la intrarea Dunării în ţară şi până la Valea Prutului.”

Ioan-Aurel Pop, convins că Eminescu şi-a exprimat idealurile generaţiei sale, sintetizate în curentul romantic, constată că nimeni nu  a opinat la fel  de categoric când  vorbim  despre alţi poeţi naţionali din jurul nostru: Petofi Sandor (poetul simbol pentru spiritualitatea maghiară), Taras Şevcenko (poetul naţional ucrainean)  sau rusul Puşkin.  După o enumerare consistentă  de invective aduse de aceştia „străinilor”, concluzionează distinsul academician: „Cu toate acestea, eu nu ştiu să existe în peisajul public din Ungaria, Ucraina  şi Rusia vreo critică serioasă la adresa acestor titani ai romantismului, care – aşa cum era firesc, moral şi drept atunci – îi proslăveau pe unguri, pe ucraineni şi, respectiv, pe  ruşi, în detrimentul străinilor, dăruiţi cu epitete teribile şi sortiţi pieirii. Nu am auzit niciodată ca vreun analist politic sau eseist să fi spus sau scris că Ungaria nu va putea intra în NATO sau în Europa cu un simbol naţional ca Petofi Sandor.  Pe când în România ni se atrăgea atenţia în chip foarte  serios, încă din anii 90 ai secolului trecut, de către intelectuali subţiri – ajunşi apoi, unii dintre ei, înalţi demnitari de stat – că Eminescu este complet revolut, învechit, desuet, că era bun de pus între paranteze ( în „debara”) şi că, în nici un caz, România nu putea visa la NATO şi la UE pe buze cu „autohtonistul”, „antioccidentalul” şi „xenofobul” Eminescu!”

Autorul continuă  şi demonstrează  că şi ideea că Eminescu nu mai e citit, este falsă, aşa cum nici europenii nu-şi mai citesc marii scriitori („câţi englezi mai citesc azi integral piesele sau chiar sonetele lui Shakespeare, câţi spanioli pot citi şi comenta de la cap la coadă „Don Quijote!?”).  Eminescu, e tot mai convins autorul, trebuie restituit timpului său, iar din această perspectivă „vedem mai bine cât a fost el de atemporal”.  Să-l criticăm pe Eminescu, spune Preşedintele Academiei Române,  dar să ţinem cont că este „demiurgul sufletului şi trupului nostru naţional, iar prin aceasta ne-a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii”.

Întrând în  adâncul revistei, găsim un interviu pe care redactorul-şef, Rodica Lăzărescu, i-l ia lui Constantin Coroiu. La un moment dat este întrebat: „Cărui scriitor v-aţi fi dorit / v-ar fi plăcut  a-i lua un interviu? Răspunde Constantin Coroiu: „Aş fi dat orice să-i pot lua un interviu lui Eminescu, dar cred că aş fi eşuat lamentabil. Nu poţi să realizezi un interviu cu un zeu. Sigur, când afirm asta, îmi dau bine seama, o fac din perspectiva a ceea ce simt de la cota timpului nostru, având în minte şi în suflet nu doar opera lui Eminescu, ci şi inegalabila sa posteritate de peste 130 de ani pe care, în treacăt fie spus, nimeni dintre demitizatorii de serviciu, eternii „mititei”, nu a reuşit să le umbrească. Dimpotrivă, mitul a ieşit mai întărit. Apropo, pentru că am zis zeu, aş evoca aici faptul că, nu mai ştiu cu câţi ani în urmă, o publicaţie a organizat un concurs de caricaturi avându-l ca personaj pe Eminescu. Au participat nu numai caricaturişti români. Toate, dar toate erau nişte penibile rateuri, deşi cei care le semnau nu erau simpli amatori. L-am consultat atunci pe un mare portretist şi autor de „caractere”, cum le-a numit el. E vorba, probabil aţi ghicit, de Dan Hatmanu. L-am întrebat: cum s-ar explica nereuşitele celor care au abordat subiectul Eminescu?! Răspunsul a fost sec: „Pentru că nu poţi să-l caricaturizezi pe Dumnezeu!”

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News