O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Mihai Dorin, referindu-se la cartea academicianului Alexandru Zub, „Eminescu. Glose istorico-literare” (Editura Enciclopedica Gheorghe Asachi, Chişinău, 1994): „Meritul unui istoric nu este, în opinia lui P. Veyne, „acela de a trece drept profund, ci acela de a cunoaşte nivelul umil la care funcţionează istoria”. Într-un text arareori investigat al lui Eminescu, în proza sa autobiografică ( „acel om sunt eu”), ”Istoria miniaturală”, Al. Zub identifică o inestimabilă comoară de gândire şi sensibilitate, ignorată, îndeobşte, de istoricii care se ocupă de lucruri „serioase”, lăsând „închipuirile” poetice pe seama altora. Respingând de plano prejudecăţile, dar şi „grandilocvenţa pozitivistă”, Al. Zub se apropie de obscurul text eminescian cu fineţea bijutierului, realizând o ingenioasă lectură de filigran. „Istoria miniaturală”  a lui Eminescu, text de o mare încărcătură ideatică şi de sensibilitate, elaborat în perioada berlineză-ieşeană, e „un exerciţiu de abordare a microcosmosului ca reflex al realităţii de ansamblu”. „Sunt ochi în lumea aceasta care au o deosebită plăcere pentru tot ce e miniatură”, mărturiseşte poetul. „Îmi vine adesea să scriu viaţa unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cântări, dar mă tem că n-aş sfârşi cât lumea”, conchide Eminescu. În fine, în aceeaşi ordine de idei, în nuvela „Cezara”: „Viaţa internă a istoriei; viaţa externă, regii, papii, învăţaţii sunt lustru şi frază”. Într-un „fir de colb” se ascunde nesfârşirea lumii, pe care poetul o asumă cu smerenie creştină: „mă tem că n-aş sfârşi cât lumea”. Umilinţa creatorului în faţa infinitudinii universului.  Dar şi umilinţa istoricului în faţa avalanşei faptelor mărunte, care compun istoria „mare”. Teme de reflecţie fertilă pentru poeţii şi istoricii dintotdeauna. E încă o mărturie că poetul şi istoricul se întâlnesc pe acelaşi palier de sensibilitate. Al. Zub nu forţează sensibilităţi, ci dezvăluie fondul comun al sensibilităţii. Istoricul, asemenea poetului, caută înţelesurile ascunse. Şi adânci, dacă se poate. Crochiul eminescian devine pretextul unei atente aşezări a ideilor sale în contextul istoriei filosofiei, o construcţie erudită în care straniul aparent al temei eminesciene nu-l inhibă pe istoric, ci îl stimulează. Paul Veyne avea dreptate: nu există teme „minore pentru istorie”. Iar Eminescu are măreţie şi în temele nesistematizate, nefinite. Mai trebuie să ai doar sensibilitatea de a le descoperi şi ale pune în acord cu marea cultură a lumii, acolo unde îi găseşti cu acelaşi gen de preocupări şi în acelaşi registru, pe Goethe, pe Tolstoi ori pe Thomas Mann. Şi F. Braudel confirmă cugetul  eminescian: „Uneori câteva anecdote sunt de ajuns pentru ca un beculeţ să se aprindă, să semnalizeze moduri de viaţă”. Pornind de la un text „în miniatură”, dar cu nimic miniatural, istoricul a construit, cu migală şi sensibilitate, un veritabil eşafodaj relaţional cu marea creaţie. Probabil, nici Eminescu nu s-ar dezice de această exegeză, care nu se „lustruieşte” pe sine”(vezi „Cartea Jijiei” p. 83 – 84);

Plecând din Hăneşti spre Săveni, sau întorcându-mă acasă, undeva, pe la jumătatea  drumului dintre Hăneşti şi Vlăsineşti, îmi apare în faţă un mal de lut galben în care, sute de păsări îşi sapă, an de an, minitunele.  Adeseori mi-am promis să vin la acest loc şi, înarmat cu răbdare, să studiez, măcar două-trei ore, ce se întâmplă.  Luat cu alte treburi, permanent am uitat  să-mi concretizez propunerea.  Mi-am reamintit iar de  „malul cu prigorii” dintre Hăneşti şi Vlăsineşti, citind un articol publicat în „Dilema veche” nr. 652 din 2016 de Cătălin Pavel şi intitulat „Mai multe animale la locul de muncă”.  Reţin: „O poveste mult mai ghinionistă am eu cu o prigorie. Un vizitator merge prin secţiune la sfârşitul zilei de lucru şi deodată piciorul i se scufundă în pământ. Omul se uită, se cruceşte de  întâmplare şi merge mai departe. Dar câteva secunde mai târziu văd ceva ce n-o să mai văd niciodată:  din groapă iese, cu mare greutate, printre bulgării de pământ, o pasăre cu toate culorile curcubeului. E o prigorie din cele pe care le vedem toată ziua fugărind albinele şi înghiţindu-le întregi, fără vreo supărare şi fără vreo plăcere, aşa, eficient. Pasărea îşi ia zborul cu mare efort şi o ia razna peste câmp. Mă prind şi eu ce s-a întâmplat: marginea secţiunii noastre este peretele unei săpături uriaşe, din anii glorioşi ai arheologiei heirupiste, care a expus o faţă de aproape zece metri a dealului. Prigoriile sapă tuneluri în asemenea pereţi, deoarece cuibăresc în escarpamente. Un tunel de mai mult de un metru adusese prigoria respectivă chiar sub picioarele noastre”;

Scriitorul Tudor Nedelcea despre Mihai Eminescu, într-un interviu dat Danielei Şontică pentru „Lumina literară şi artistică” nr. 5 (26) din 2016: „Acesta este unul din atributele geniului şi al mitului lucrător, creativ: să fie inepuizabil, să fie interpretat şi redescoperit în diverse epoci şi regimuri, de persoane cu diverse preocupări sau de vârste diferite. Cu atât mai mult în cazul lui Eminescu, care, abia acum, în zilele noastre, se înfăţişează publicului cititor şi cercetătorilor în întreaga sa complexitate, datorită apariţiei integrale a creaţiei sale, în special publicistica (cca. 15. 000 de pagini), în ediţie academică, ştiinţifică, la Editura Academiei Române sau în celebra colecţie „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, coordonată de acad. Eugen Simion. În Basarabia, o asemenea ediţie a apărut graţie acad. Mihai Cimpoi. Este incredibil câte domenii de activitate a abordat Eminescu, unele prefigurându-le prioritar, precum sociologia, fizica cuantică, etnopsihologia ş.a. Şi în domeniul teologiei, autorul „Luceafărului” uimeşte prin informarea şi acumularea cunoştinţelor de istoria religiilor şi de doctrină religioasă. Acumulând şi preluând critic întreaga problematică religioasă a vremii sale, el şi-a format o dogmatică personală – chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine conturat – despre: Dumnezeu şi creaţia divină, hristologie, mariologie, angelologie, viaţă şi moarte. Era un om religios în sensul profund al cuvântului. Iată ce găsim în manuscrisele sale: „Dumnezeu şi adevărul sunt identici” (m. 2267); „Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimii noastre şi putem suporta durerea” (m. 2275B); „Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Domnului” (m. 2255); „Stăpân e cel care n-are [alt] stăpân decât [cel] pe care şi l-a pus singur: Dumnezeu” (m. 2267) etc. Este prima personalitate românească ce a demonstrat că Biserica noastră Ortodoxă „nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională”. Despre ediţia a II-a a cărţii noastre „Eminescu şi cugetarea sacră” (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000), vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, a apreciat: autorul afirmă lucruri extraordinare din punct de vedere creştinesc şi canonic al bisericilor, pe care Eminescu le cunoştea atât de bine şi îşi exprimase corect gândurile”. Eminescu este un subiect inepuizabil, abordat de specialişti din varii domenii de activitate, în ciuda detractorilor săi, pe care comunitatea umană i-a aruncat / îi aruncă la coşul de gunoi al istoriei”;