O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Dacă e 1 Martie, e ziua în care s-a născut poetul şi epigramistul Al. D. FUNDUIANU (1953, Costeşti-Răchiţi, Botoşani). Nimeni nu i-a surprins mesajul poetic aşa cum a făcut-o, încă din 1955, cu flerul său de sociolog, scriitorul Dan Lungu: „…este un obişnuit al durerii. Trăieşte într-o permanentă ruptură.  Între sensibilitate (până la limita dureros de sensibil) şi ironie (blamarea fină a exteriorului). Între starea de poezie (ca armonie a înlăuntrului) şi starea de lume, între perceperea stării de graţie şi neputinţa de a spune totul, între cuvinte şi numere întotdeauna trebuie pus un zeu.  Şi iată…ne propune, în ultimă instanţă, o expoziţie de măşti ale zeului. Măşti pictate / sculptate / O cardiogramă în care cuvintele arată drumul inimii împletite / cu / din / în cuvinte.”

Nimeni nu i-a surprins calitatea epigramelor aşa cum a făcut-o Vasile Larco. Într-un exordiu la ultima carte scrisă de sărbătoritul nostru, acesta consemnează: „Epigramele sale respectă rigorile „buturugii mici a literaturii”, în sensul că au poantă, măsură, ritm, rimă, muzicalitate, adresabilitate, originalitate etc. Ceea ce face diferenţa în cadrul unei epigrame este poanta, acea scânteiere de final, care este o floare rară, nu creşte oriunde, nici oricând, iar atunci când apare, trebuie să-i găsească epigramistului terenul bine pregătit din punct de vedere literar. Epigramele lui Al. D. Funduianu nu conţin lungimi nejustificate, cuvinte licenţioase, disonanţe, atacuri la persoană, dumnealui  scoate în evidenţă meteahna, viciul, , nu persoana în cauză, cu speranţa: ridendo castigat mores.”

Şi, cu siguranţă, n-a zis nimeni cum am zis-o eu, care îl cunosc încă de prin amfiteatrele facultăţii: „Posesorul unei ironii speciale, dovedit om al proxemităţii, duşman al diluării prin cuvânt şi om al esenţelor,  Al. D. Funduianu duce epigrama botoşăneană către vibraţiile fine ale poeziei. Ca să vă convingeţi, reţinem două epigrame adresate  castei în care a intrat cu succes, aceea a umoriştilor: „Pretinse firi misterioase / Ce trebuie (aici e culmea) / Să spună lucruri serioase /…De care să şi râdă lumea” sau „Ciudată castă! La necaz / Sunt iuţi şi aprigi în condei – / Iar dacă n-au de cine face haz, / Se întâlnesc şi…râd de ei!” La Al. D. Funduianu  mai întâi se instalează un zâmbet radios şi insinuant când întâlneşte ceva (o întâmplare, o situaţie, o vorbă auzită) care crede că trebuie pusă sub efectul poantei, apoi devine serios. Abia atunci se apucă de scris epigrama. Poanta nu va fi niciodată abruptă şi nu vom sesiza niciodată lipsă de tact.”

Opera poetică, ştiinţifică şi umoristică a lui Al. D. Funduianu nu este una care să ocupe liste întregi. Dar atât cât este (10 volume), este una  a lucrului şlefuit, a esenţelor sublimate:

„Şi iată…” (versuri, 1995), „Şi iată…şi alte versuri” (poezie, 1996), „A pune în rană candoarea” (eseuri, 1998), „Fişe pentru o posibilă monografie” (interviuri, 2006), „Locuri geometrice în geometria plană” (2007), „Elemente de topologie pe dreapta reală şi în plan” (2010), „Prin şi printre simboluri” (eseuri, recenzii, interviuri, 2013), „Prin şi printre simboluri” (ediţia a II-a revizuită şi adăugată, 2014), „Mărţişoare” (catrene şi epigrame, 2017) şi „Chipuri, stări, demascări” (epigrame, 2021).

Când e vorba despre Al. D. Funduianu, rămân  şi azi, după atâţia ani, la aceleaşi rânduri pe care le-am spus încă din 1995: „Să te întâmpli prin Botoşani şi să-l zăreşti pe Al. D. Funduianu trecând. Discret, mereu atent să nu deranjeze pe cineva, merge, merge, merge… către un loc ce nu poate fi decât un punct luminos, rezultatul intersecţiei dintre poezie şi geometrie.  Să te întâmpli prin Botoşani şi să-l zăreşti pe Al. D. Funduianu, ca un pom înflorit, trecând.”

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News