O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

În „Ateneu” nr. 6 din 2016, Ştefan Munteanu publică primul episod din eseul „Ion Sân-Georgiu despre relaţia dintre Eminescu şi cultura germană”. Reţinem câteva date despre botoşăneanul Ion Sân-Georgiu: „Scriitorul, criticul literar, jurnalistul şi politicianul Ion Sân-Georgiu s-a născut la 20 noiembrie 1892, la Botoşani. A parcurs ciclurile şcolare preuniversitare în oraşul natal, după care a studiat filologia şi filosofia la Iaşi şi Leipzig, obţinând licenţa în 1916. În 1918 susţine doctoratul în filologie, la Universitatea din Basel (Elveţia). Din 1921 îşi începe cariera didactică la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de litere şi Filozofie, Catedra de literatură germană. Şi în paralel cu activitatea didactică, Ion Sân-Georgiu îşi continuă, îşi lărgeşte şi îşi intensifică prestaţia publicistică. Între anii 1922 şi 1929 îndeplineşte şi funcţia de director de studii la Universitatea Populară patronată de Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. În planul creaţiei literare, Ion Sân-Georgiu se impune, cu precădere, ca poet şi dramaturg. (…) Nu trebuie uitat nici prestigiul său de cercetător, ca istoric şi critic literar, recomandat mai ales de studiile privind literatura germană şi literatura comparată. Aplecându-se cu mare competenţă asupra literaturii germane a publicat mai multe lucrări, care au culminat cu monografia închinată personalităţii şi operei lui Goethe. Din cercetare comparatistă, deocamdată, consecvenţa cu care a urmărit modul în care s-a raportat Eminescu la cultura germană.  Ion Sân-Georgiu a activat intens ca politician, cu orientare naţionalist-creştină. Din 1940 până în 1942 a fost chiar director al revistei legionare „Chemarea vremii”, iar după guvernul condus de Ion Antonescu s-a refugiat la Viena, unde a devenit membru al guvernului legionar din exil, condus de Horia Sima. A murit la 25 martie 1950, în Germania de Vest”;

Eminescu văzut de botoşăneanul Ion Sân-Georgiu în selecţia făcută de Ştefan Munteanu într-un eseu publicat în „Ateneu” nr. 6 / 2016 (vezi „Ion Sân-Georgiu despre relaţia dintre Eminescu şi cultura germană”): 1. „Eminescu a fost o mult prea puternică personalitate, pentru ca să poată fi covârşit de o influenţă străină. Tot ce citea era asimilat, iar urmele lecturilor sale, când se întrevăd în scrisul său, sunt de nerecunoscut. Trebuie să fie cineva un foarte abil detectiv literar pentru ca să poată reconstitui întregul procent literar care s-a petrecut în imaginaţia şi sufletul unui mare poet în tot timpul elaborării unei opere poetice”; 2. „Eminescu a fost din rasa marilor creatori. Opera sa, cu influenţele care-i stau la temelie, este o dovadă vie a calităţii sale creatoare unice şi excepţionale”; 3. „Ca şi Goethe, Eminescu socotea materialul literar al altora ca punct de plecare pentru propria sa producţie”; 4. „Cu Goethe mai are Eminescu comun ideea metempsihozei din „Sărmanul Dionis”, şi anume elemente ocultiste, ca de pildă întrebuinţarea de către Dionis a unei cărţi de ocultism, asemănătoare cu cartea vrăjită a lui Nostradamus din „Faust”. Ca şi Faust, Dionis caută în cartea lui un semn care să-i dea putinţa să pătrundă în „adâncurile sufletului” şi, ca şi Faust, el se transformă într-o altă fiinţă spre a pătrunde în regiunile cele mai necunoscute”; 5. „Astfel Goethe romanticul, Goethe cercetător al Orientului şi al acelor filosofi antici cu care Eminescu era familiarizat, este acela asupra căruia poetul român îşi îndreaptă privirile sale cercetătoare”;

Mi-a plăcut articolul lui Vintilă Mihăilescu din „Dilema veche” nr. 648 / 2016. Reţin un pasaj care nu poate să-i sensibilizeze decât pe cei care locuiesc la ţară, adică şi pe mine: „Căci ceea ce este fascinant la o grădină pe care o îngrijeşti cu mâna ta este exact asta: TIMPUL. Intri, fără să-ţi dai seama, în ritmul naturii, care îţi ritmează altfel natura ta urbană şi îţi dă răgazul să te regăseşti. Din fragmentar, timpul devine curgere lină, din mişcare liniară care se îndreaptă frenetic spre un viitor de fiecare clipă devine o ciclicitate de naşteri şi renaşteri bine rânduite. În grădină, mergi agale şi vorbeşti mai rar. Ritmul vieţii şi ritmul inimii se reglează după alt algoritm. Şi începi să înţelegi VIAŢA  LA  ŢARĂ, despre care am citit cu toţii sau ne aducem vag aminte din vizitele la bunici, dar pe care, intelectuali morocănoşi, o considerăm adesea doar un idilism patetic. Tot calendarul acesta festiv al OMULUI DE LA ŢARĂ, ritmat de moartea şi renaşterea naturii şi obsedat de fertilitate, devine o icoană la care nu mai poţi să ajungi, dar la care, iată, poţi să te închini în fiecare dimineaţă. Şi să te visezi, pentru o clipă, parte a acestui ciclu nemuritor”;

Fascinat de numele celor două echipe care au susţinut barajul pentru promovarea în divizia C, „Luceafărul” Mihai Eminescu şi „Voinţa” Ion Creangă, prima din Botoşani şi cealaltă din Neamţ, Florentin Ţuca publică în „Dilema veche” nr. 648 din 2016 articolul „FC Eminescu contra FC Creangă”. Dintr-o perspectivă a aspiraţiei spre elitism şi, nelăsând deoparte spiritul ironic, spune autorul: „Denumirea echipelor menţionate este un prim semnal al unei necesare redefiniri identitare, iar asocierea fotbalului cu aceşti doi mari clasici ai literaturii române este un prim pas în procesul de transfer al sportului rege din zona mahalalei înspre centru”. Există, spune autorul, şi o perspectivă  a spiritului de fair-play din teren, şi aici tonul ironic este şi mai pregnant: „Este de neconceput ca jucătorii „Luceafărului” Mihai Eminescu să se certe sau să se contreze cu colegii de la Ion Creangă, câtă vreme patronii spirituali ai echipelor erau prieteni la cataramă, la poveşti şi la băutură şi-şi ziceau reciproc, cu maximă afecţiune, „bădiţă”. (De altfel, probabil că din prea mult spirit de camaraderie, luceferiştii au pierdut meciul de baraj chiar pe teren propriu, fapt constatat chiar de finanţatorul echipei, Verginel Gireadă, care a declarat pentru btonline.ro că el şi-a dorit promovarea, dar ei, jucătorii, „nu au vrut”). Iar prietenia celor doi clasici nu e unică în cultura română, de unde şi enormul potenţial de sportivitate între echipele rebotezate cu nume de capodopere”.