O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Revista “Cafeneaua literară” nr. 7 din 2022. Criticul literar Radu Voinescu răspunde la ancheta literară a revistei cu tema “Eminescu şi poezia contemporană”. Reţinem: 1. “Criticul care s-a apropiat cel mai bine de Eminescu, după cum văd eu lucrurile, a fost G. Călinescu, şi nu în acea monografie purtând apăsate note romaneşti, numită “Viaţa lui Mihai Eminescu”, a cărei concepţie şi expresie i-au determinat, din păcate, pe cei care nu l-au studiat suficient de bine pe marele critic, să-l considere mai curând autor al unei mistificări, ci în “Opera lui Mihai Eminescu”, laborios, complex efort de decriptare din perspective care întrunesc multidisciplinaritatea, cum nu se mai întreprinsese până atunci. Nu este de neglijat capitolul pe care i-l dedică în “Istorie”. În general, reuşitele în abordarea acestei poezii – din care partea antumă, cea în bună măsură considerată definitivă de către poet, ocupă destul de puţin spaţiu, postumele rezervând uriaşe rezerve de artă literară, de imagini, de simbolistică, de filozofie, care e sigur că ar fi arătat altfel dacă Eminescu ar mai fi avut răgazul să le finiseze – sunt cunoscute.”; 2. “Care ar putea fi motivul pentru care – într-o paradigmă estetică ale cărei valori înalte, validate de-a lungul secolelor, se păstrează – poezia lui Eminescu să nu mai  ocupe, locul central în canonul literar românesc? Să zicem că suntem de accord, la limită, şi cu asta: îl coborâm pe poet de pe acest loc. Dar cine să-l ocupe, admiţând că păstrăm un canon? Trebuie să ne imaginăm un canon constituit din elemente a căror amplitudine este indiferentă oricărei aşezări? Dar atunci este abolită însăşi idea de ierarhie pe care o presupune canonul, chiar în interiorul acestei mulţimi, în sens mathematic. O lovitură de presă nu va aboli niciodată canonul, am crezut o vreme, inspirit dintr-o frază a lui Mallarme. Sau renunţăm la  a avea un canon şi respirăm “aerul pur de după canon”, cum zicea cineva? Mai nou, se pare că nu literatură română, ci comunicare în limba română. Ce pot să comunice, însă, nişte oameni inculţi? Înainte vreme, statul prin şcoli străine îi deştepta pe unii, astăzi pare că îi zăpăceşte iremediabil”;

„România literară” nr. 17 din 21 aprilie 2023.  La rubrica „Poemul săptămânii”, Gellu Dorian publică „o seară liniştită, la Iaşi”: „Stau cu Ioan Es la o vodcă pe o terasă / lângă Biserica Barnovski din Iaşi, / altfel nu ar putea rezista la o lectură prelungită / într-o sală mică a Muzeului Regina Maria, // în apropiere se simte parfumul vechi al Otiliei / şi fumul de pipă al soldatului Topîrceanu, / scos pe nări de Indira, / râpele Tătăraşilor / şi motanul lui Bulgakov oploşit într-o carte / plină de şoareci, pe care Nichita Danilov / tocmai a scos-o din raft odată cu o sticlă de vin, //  dar noi bem vodcă, / el, de teamă să nu se bâlbâie, / o, geaca, mea, / eu, să-mi aduc aminte gustul germenului de secară / rafinat la Sankt Petersburg / când acolo era Europa cu adevărat / nu barbaria de acum tulburând apele Nevei – // hai, se aude o voce ca mitralierele Ierusalimului / pe zidul plângerii, / ce bună e vodca asta, nu pentru că e vodcă, / ci pentru că e dublă / şi o sorb încet să nu fac zgomot / în versurile pe care le voi citi, spune Ioan Es // şi zburăm apoi peste colinele din jur timp de două ore // până ce se face seară, se face linişte / şi vorbim de Guillaume poetul şi administratorul…”;

„România literară” nr. 17 din 21 aprilie 2023.  Irina Petraş publică eseul  „Viaţa cumva-cumva sau despre amnezia culturală”. Reţin: „Fără literatură ne condamnăm la un vocabular minimal, alcătuit din cuvinte orfane, fără valenţe cu celelalte cuvinte (cum zicea Camil Petrescu), căci nu le ştim istoria, creşterea prin şlefuirea la care le-a supus întrebuinţarea meşteşugită de către marii scriitori. Toate enunţurile se condamnă la superficialitate şi uz de nivel zero.  Gândul se zbate pe loc, niciun zvon nu-i răspunde din bogata  şi ignorata biografie a cuvintelor româneşti.  Cuvintele nu au ecou cultural şi nu se mai „prinde” nimeni când cei din jur fac o discretă referinţă culturală. Adam are dreptate: cum poţi să trăieşti fără să ai în minte patrimoniul neamului tău, patrimoniul umanităţii?Cât de fragilă e situarea ta în lume dacă nu-i ai în minte pe Eminescu şi Blaga, pe Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, pe Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bemgescu? Ce să mai spun de Shakespeare şi Cervantes? Cum trăieşti, cum treci prin lume când nici cele mai comune dintre trimiterile culturale cotidiene nu-ţi spun nimic? Dacă nu ai nicio tresărire când auzi „nu ştiu alţii cum sunt”, „am n-am treabă”,  „ai puţintică răbdare”,  darămite „sub paltin aici e răcoare”, „atâta linişte-i în jur”, „timpul creşte-n urma mea”? Şi-atunci, „pe ce te bazezi?”,Toate-s praf… Lumea-i cum este…”;