O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Profesorul Ion Bocioacă,  în „Lumina” din 8 iulie 2016, despre stabilirea lui Nicolae Iorga la Vălenii de Munte: „În 1907, Nicolae Iorga se stabileşte la Vălenii de Munte şi face, cu adevărat, din fosta capitală a judeţului Saac, sau Săcuieni, un centru cultural de excepţie. Rămânerea lui aici a fost o surpriză pentru foarte mulţi. Iorga a venit la Văleni, de la Virbălău, peste deal, împreună cu cumnatul său Ştefan Bogdan, cu trăsura birjarului ardelean Tohoneanu. Auzind intenţia lui Iorga de a se stabili undeva, acesta i-a făcut propunerea să rămână la Văleni. Pe vremea aceea, Iorga era parlamentar independent şi dorea să se stabilească mai aproape de Bucureşti, pentru că la Botoşani nu mai putea locui. În 1907, după reprimarea răsculaţilor care atacaseră oraşul Botoşani, Iorga a publicat articolul „Dumnezeu să-i ierte!” pe pagina întâi a publicaţiei „Neamul Românesc”, din 8 aprilie. O critică dură atât la adresa „sistemului”, cât şi a ţăranilor care s-au dedat la „rele”. Din acest motiv, el a trebuit să părăsească Botoşaniul. Iorga a hotărât să se stabilească la Văleni şi pentru că Titiţa, sau Adriana, fata lui, născută în 1904, era bolnavă de plămâni. Întâmplător, în oraş se afla doctorul Pârvu, coleg de liceu cu el la Iaşi, care l-a convins definitiv să rămână în oraş, o zonă cu aer curat, numai bun pentru afecţiunea fetei lui. Dar Iorga a ales să rămână la Văleni şi pentru că în casa de aici putea primi în taină ardeleni, bucovineni şi bănăţeni de dincolo de munţi. Ultima ctitorie a lui Iorga la Văleni a fost teatrul în aer liber. Al treilea de acest fel, după cele din Ungaria şi Germania. Teatru a fost construit pe un deal, unde s-a săpat un fel de amfiteatru, în care s-a jucat şi „Răsbunarea pământului”, o piesă scrisă de Iorga. Instituţia a fost funcţională până la moartea lui, în 1940. Uneori, asistau la spectacole chiar şi câte 7000 de oameni”;

Citesc „Lumina literară şi artistică” nr. 7(28) din 2016. Reţin dintr-un interviu pe care Daniela Şontică îl ia criticului Alex Ştefănescu ( Alex Şt. Fănescu, aşa cum ar zice poetul Marin Ifrim): 1. „toţi poeţii noştri mari au fost într-un fel sau altul implicaţi în politica românească”; 2. „în unele case ţărăneşti există şi azi, pe „grindă”, câte un volum cu versuri de Mihai Eminescu, având paginile stropite cu ceară, ca Biblia”; 3. „aşa cum se întâmplă ca o pată să nu iasă cu nici un preţ dintr-o ţesătură, din poezia română nu poate fi scoasă, în nici un fel, puritatea ei originară”; 4. „apartenenţa la o generaţie, fie şi la una glorioasă, nu garantează însă nimic. Ceea ce contează este numai valoarea proprie”;  5. „cred că literatura (de la Homer la Soljeniţân şi de la Shakespeare la Eminescu) s-a adresat întotdeauna publicului larg”; 6. „din punctul meu de vedere, însă, activitatea editorială nu este numai o afacere, ci şi o misiune culturală”; 7. „dar a trecut multă vreme de când statul român a încetat să-i mai ocrotească pe scriitori (ca şi pe alţi artişti). Este o mare greşeală pentru care vom plăti cu toţii”; 8. „internetul, folosit inteligent şi responsabil, poate fi un extraordinar mijloc de relansare a interesului pentru literatură”; 9. „nimeni n-a povestit într-8un mod memorabil (ca Bulgakov în Rusia, Kundera în Cehia etc.) ce s-a întâmplat cu poporul român în timpul comunismului”;

Ca să ajung din satul meu natal (Popeşti, Vrancea) în oraşul reşedinţă de judeţ (Focşani), trebuia s-o iau mereu spre nord. M-am obişnuit cu elementele acestui vector aşa că, la un moment dat, am rămas definitiv în spaţiul septentrional, acesta adoptându-mă definitiv fără mari probleme. De unde locuiesc (Hăneşti, Botoşani), comună care a dat ţării doi mari actori, Teofil Vâlcu şi Constantin Cojocaru,  până la Prut am 10 km, până la locul naşterii lui Ştefan Luchian am 18 km, până în satul natal al lui Grigore Vieru doar 40 km şi 50 km până în Ipoteştii lui Eminescu. Spre sud, spre Bucureşti, am mers doar dacă m-au împins anumite treburi speciale (concedii, unele interese concrete, vizite la rude, cât a fost fiul meu student la Bucureşti etc.). Astfel că, mai tot timpul am trecut prin Buzău doar cu trenul sau cu maşina. Dar niciodată nu i-am bătut la pas „pietrele”. În facultate am avut colegi de an sau de grupă din judeţul Buzău. Colegii erau foarte comunicativi, în timp ce colegele, dar absolut toate, aveau o frumuseţe diafană, un fel de fragilitate aparentă şi un zâmbet ascuns, unul în genul celui pe care îl are portretul lui Gheorghe Moldoveanu, personalitate a comunei Ţinteşti, din judeţul Buzău, şi care tronează prima pagină a revistei „Caietele de la Ţinteşti” nr. 4 din 2016.  Fiindcă de la Ţinteşti am primit o revistă deosebită în care publică, printre alţii, Marin Ifrim ( redactorul şef al revistei), Girel Barbu, Nicolae Cabel, Ion Gheorghe, Claudiu Komartin, Passionaria Stoicescu, Magda Ursache, Marilena Lică-Maşala sau Constantin Marafet. Numărul acesta este dedicat comunei Ţinteşti;

Maria Bilaşevschi scrie în „Cronica veche nr. 6(65) din 2016 despre expoziţia lui Manuell Mănăstireanu, originar din Botoşani, fiul artistului Marcel Mănăstireanu. Pusă sub semnul „Privirilor” şi a unui citat din Rilke, „frumosul nu-i decât pragul înspăimântătorului”, reţinem din  cronica dedicată pictorului: 1. „enigmatic, aparent singuratic, pare a se dedubla cu fiecare portret şi privire”; 2. „personajele lui Manuell Mănăstireanu nu sunt lumeşti, acestea şi-au depăşit carnalitatea, limitarea telurică”; 3. „Manuell Mănăstireanu ne avertizează că desenele dispuse pe simeză stau sub o privire solitară a unui personaj tarkovskian”; 4. „nu realul este punctul de plecare, nu carnalitatea şi nici forma finită”; 5. „Manuell Mănăstireanu alege embleme, fie ale istoriei artei, creatori,oameni dragi, personaje ori simboluri”; 6. „fiecare personaj pare a trage cu ochiul la cel dispus în apropierea-i”; 7. „artistul ne îndeamnă să privim cu acel ochi ce depăşeşte vederea obişnuită, cu ochiul percepţiei”; 8. „Manuell Mănăstireanu crede, asemenea lui Casimo di Medici, Leonardo da Vinci, că artistul se reprezintă întotdeauna pe sine însuşi”; 9. „elementele pictoriale ce perturbă retina, personajele pentru care deformările sunt ecou al agonizării, par a veni din întuneric spre lumină”; 10. „ce este esenţial la Manuell Mănăstireanu nu este atât ceea ce se vede plastic, ci nevăzutul, acea profunzime a eu-lui individual ce se desface fiecăruia, strat cu strat, doar pentru a se reîntregi imediat ce ai trecut la următorul portret”;