O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„România literară” nr. 4 şi nr 5 din 2022. Consecvent în a urmări prezenţa toposului botoşănean în revistele literare, constat că „România literară”, spre deosebire de „Luceafărul de dimineaţă”,  face referiri directe, indirecte  sau prin inducţie  la acest spaţiu cultural românesc.

Adrian Popescu, la rubrica sa,  publică  „Scandalul şi omagiul”, un mănunchi de puncte de vedere privind acordarea Premiului „Opus Primum” şi la Ziua Naţională a Culturii Române: „Ziua poetului a fost la fel precum celelalte două scandaluri, la fel de absurd, dar cu o mai mare doză de trivialitate. Nu cred că juriul , ştiind cum arată textul, , nu doar antiliric, ci anticultural, i-ar fi îngăduit autoarei să-l citească, mai ales acolo, mai ales atunci. Era limpede pentru oricine ce anume urmărise autoarea, o lovitură de imagine. A reuşit prin scandal să le pună în umbră pe alte câştigătoare ale aceluiaşi premiu La Festivalul organizat la Botoşani de trei decenii de Gellu Dorian.”

Adrian Popescu pune atitudinea laureatei de anul acesta, ca şi a celorlalte două din anii trecuţi,  sub semnul deliberat al unei „lupte feroce pentru imagine”, pentru a scoate în relief că este adepta „militantismului corectitudinii politice” care nu se putea realiza decât printr-o  atitudine agresivă. Privind nominalizata de anul acesta (2022), Adrian Popescu este necruţător, afirmând că a depăşit  orice regulă în orgoliu şi inadecvare: „Că toate trei au avut ceva  de spus acuzator şi nedrept, simplificator şi etichetând totul ideologic conform progresismului la modă, a fost evident pentru toată lumea, dar acum lectura unui text lipsit de orice grăunte de poezie, fie ea avangardistă ori / şi teribilistă, mizerabilistă sau postumană, a provocat indignare. Aici am ajuns, atât de jos, încât să ne descriem măruntele angoase şi aparatul de reproducere, total lipsiţi de elementara bună-cuviinţă? Nu e Charles Bukowski, nu vă amăgiţi, este doar vulgaritate şi lipsă de fler literar, nu sunt nici pagini din Tropicul Cancerului ori din Sexus, Plexus, Nexus aranjate în strofe după bunul plac.  E nimicul orgolios, centrat pe propria persoană, nivelul ultimelor straturi de umanitate degradată.  Mila pentru o asemenea lipsă de orizont spiritual mi se pare înspăimântătoare, nu dramatizez, dar cum este posibil pentru un poet să coboare la nivelul unor chat-uri deocheate?”

Continuă Adrian Popescu: „Ca nuca în perete au fost şi celelalte premiante, dar la nivelul de cenaclu provincial teribilist ultima nominalizată la un premiu pentru care nu trebuia să aplice, dacă atât înseamnă pentru ea  poezie şi Eminescu.  Nu e vorba de pudibonderie, aici,  ci de lipsă de demnitate literară. Nu orice ne trece prin cap e poezie postmodernă.”

O umbră de regret  străbate  întregul articol scris de Adrian Popescu: „Şi aceasta unde? La Ipoteşti, acasă la Eminescu, unde un Centru de Studii „Mihai Eminescu” şi un Memorial Ipoteşti se străduiesc să menţină vie pentru toţi flacăra poeziei adevărate, în care se mistuie cel care înseamnă însăşi onoarea şi însuşi talentul poeţilor români. Un act de recunoştinţă infinită se cuvine să simtă fiecare român pentru Eminescu, poeţii în primul rând, dar şi o întreagă naţiune, aşa cum simte umanitate pentru Dante.”

Cronica literară semnată de  Daniel Cristea-Enache face referire la volumul „O cartografie a invizibilului” de Vasile Dan, o antologie apărută în colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, la un an după ce a primit acest premiu „Opera Omnia”. Reţinem câteva  punctări ale criticului: 1. „dacă la alţi autori ai noştri această schimbare generală a provocat o mutaţie în scrisul lor literar, la Vasile Dan nu există o cezură între poezia lui din anii 1980, ai ceauşismului crepuscular, şi cea din anii 1990, ai freneziei discursive post-revoluţionare”; 2. „grosul antologiei, ca să zic aşa,  se bazează pe cărţile scrise de Vasile Dan în ultimii ani şi pe un capitol de inedite consistent cu care ea se deschide”; 3. „la Vasile Dan, imaginea de Opera Omnia se obţine nu prin însumare cantitativă, ci prin decantare şi,  da, eliminare. Poetul a lăsat mult material în urmă, fără a-l regreta”; 4. „autorul îşi controlează inspiraţia şi imaginaţia artistică dându-le un curs auto-referenţial şi un nivel de altitudine intelectuală care rarefiază aerul poeziei şi îl purifică”.

În celălalt număr al „României literare” (nr. 5), botoşănenii pot citi  articolul lui Nicolae Prelipceanu, unul pus sub semnul întrebării şi intitulat „Evoluţie sau revoluţie?” E vorba despre oamenii noi ai timpului de azi, cei care flutură stindardul corectitudinii politice sau cei care se supun mentalităţilor de altădată. Prin inducţie, Nicolae Prelipceanu  ne duce cu gândul la poeta care a câştigat anul acesta Premiul „Opus Primum”: „Când vreo poetă sau vreun poet îşi numeşte organele şi manifestările la care altădată un Eminescu abia dacă putea visa în intimitate, unde îşi permitea şi să comită les-tabu, adică să le numească aşa cum le venea, vechea mentalitate îşi găseşte un bun teren de „manifestare plenară”, cum spunea ştiţi dvs. cine.  Prima reacţie a oricui, mai ales dacă face parte din clasa celor care trăiesc mai demult în această lume, e, sigur,  aceea de a se pama de îndrăzneala autoarelor sau autorilor „blasfemiei(!)” şi de a recurge la un calificativ aflat, de altfel, la îndemâna oricui: pornografia.”