O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Contemporanul. Ideea Europeană.  Theodor Codreanu scrie eseul „Sonetul românesc”, axându-se pe cărţile semnate de Florica Gh. Ceapoiu .  Reţinem, cu precădere, referirile la Eminescu: 1. „Eliade a fost cel mai important teoretician al sonetului înainte de Eminescu şi de C. D. Zeletin şi nu e întâmplător că autorul „Iambului” l-a preţuit pe autorul „Zburătorului” şi din acest punct de vedere. Preeminescienii au avut, de asemenea, un rol important şi pentru oprirea poetului la schema sonetului italian, fapt surprinzător dacă ţinem seamă de  admiraţia lui pentru „divinul brit”. Preţuirea canonică a lui Eminescu pentru Shakespeare se vede în şlefuirea sonetului „Sătul de lucru…”, aruncând urme şi în variantele sonetelor proprii, cum remarcă doamna Florica Gh. Ceapoiu, poetul lăsând revanşa shakespeariană în prozodie şi versificaţie poeţilor viitori , împlinită strălucit de Vasile Voiculescu în „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…” 2. „Un subcapitol important este cel rezervat prozodiei sonetelor („Despre arhitectura prozodică a primelor sonete româneşti”), care demonstrează că forma muzicală a texturii nu vine din simpla perfecţiune a formei, pe care Eminescu însuşi a negat-o, schimbând paradigma liricii moderne: „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii, cele cu proporţii de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea”. (M. Eminescu, „Opere”, XV, 1993). 3. „În ce-l priveşte pe Eminescu, el coroborează structura muzicală a versurilor cu ceea ce a numit „proporţia de mişcări”. De aceea, iambii sunt numiţi suitori, troheii coborâtori, dactilele – săltăreţe.”  4. „Dacă, spre exemplu, exegeţii poemului „Luceafărul”, în frunte cu George Călinescu, au convenit că ritmica exterioară (vizibilă) a textului este pur iambică, după model german, Adrian Voica a sesizat că dinamica muzicală interioară este infinit mai complexă, stabilind că în cele 98 de strofe ale capodoperei eminesciene sunt nu mai puţin de 75 de scheme ritmice diferite, oscilând între celula cretică (monosilabică) şi cea a ante hipermesomacrului (septasilabic). Acest dinamism muzical a fost recunoscut chiar de către George Călinescu, atunci când aprecia structura simfonică a poemului: unele strofe tac, altele cântă, armonizându-se, în final, ca într-un veritabil ţipăt coral. Asemenea taină muzicală se poate ascunde şi-n sonet, în pofida rigorilor formale”. 5. „Suirea Luceafărului către Tatăl ceresc, ipostaziat în Demiurg, este iambică: „Porni luceafărul. Creşteu / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe. Poetul condensează întreaga călătorie ca proporţie de mişcări, într-un antehipermesomacru şi o monosilabă cu diftong, sugerând a fi, la rându-i umbră eufonică de troheu. Aş sugera  autoarei să extindă paradigma armoniei eminesciene către şi dinspre sonete”; 6. „Un alt subcapitol la „Recitind sonetele lui Mihai Eminescu” îşi propune „reintegrarea” sonetelor postume în plasma antumelor, toate împreună pregătind terenul către ecuaţia sonet literar – sonet muzical din al treilea capitol. De la trubaduri la Eminescu, sonetul a trecut prin dodecasilabul italian (12 silabe cu accent pe a 11-a), alexandrinul francez (12 silabe), decasilabul englez (10 silabe), ajungând la complexitatea endecasilabului iambic eminescian, evoluat în alexandrinul românesc de 14 şi 16 silabe, alţi poeţi precum Grigore Hagiu restrângându-l la metrica octosilabică, mergându-se, prin Horia Bădescu, până la plăsmuirea unei noi specii, ronsetul, creaţie hibridă între sonet şi rondel. Având la dispoziţie   tezaurul sonetistic universal şi românesc, compozitorul Florian Chelu Madeva a creat sonetul muzical pe baza a numai două măsuri muzicale din J. S. Bach.”