Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

La Roşiorii de Vede  a apărut a treia ediţie a  unei cărţi în care elementele de biografie eminesciană sunt pe primul loc.. Cartea se  intitulează „Eminescu şi Teleormanul” (Editura „Aius printEd”, Craiova, 2014) şi a fost  scrisă, completată şi adăugită ediţie de ediţie de poetul, publicistul şi istoricul cultural Stan V. Cristea.. La pagina nr. 32, autorul recompune din amintirile prietenilor cei mai apropiaţi ai lui Eminescu un portret al acestuia. 1. Iacob Onea: „…purta păr negru, cam ca al preoţilor orientali, dar în partea din napoi retezat”; „veştminte avea pantaloni şi jiletcă de culoare sură şi roc negru”; „pe cât era de melancolic, pe atât era în unele cazuri de vehement şi sigur în manifestarea însuşirilor lui spirituale”; 2. Petru Uilăcan: „Eminescu era de statură mijlocie, avea faţa surâzătoare, ochi negri, scânteietori, sprâncene groase şi păr negru des; era om frumos şi simpatic; îi plăcea să vorbească cu predilecţie despre poeţii mari ai României”; 3. Ieronim G. Bariţiu: „cu păr lung şi de culoare neagră foarte frumoasă, cu nişte ochi mari de  tăietura migdalelor, plini de veselie melancolică, nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”; 4. Mihail Pascaly: „foarte cult, foarte studios, cu cunoştinţe minunate de literatură germană şi română; pe lângă ştiinţă este laborios, activ, exact şi foarte cumsecade”; 5. Ştefan Cacoveanu: „Eminescu la 1868-1869 era un tânăr cam de 19 ani. Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase şi regulate, păr bogat şi negru dat înapoi până pe umere, cum poartă artiştii. Cu un cuvânt, un tip roşcovan foarte frumos”; umbla încet şi vorbea rar şi dulce, parcă auzeai o melodie. În vorbă nu se împiedica, nu se corija niciodată, se părea că spune un lucru învăţat pe de rost; pe stradă umbla foarte des fredonând cu gândul dus şi nu-i plăcea să-l deştepte din această reverie. Altcum, şi în societatea amicilor, când se vorbea verzi şi uscate, el de obicei fredona; Eminescu pe acea vreme nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, nu prea ducea grija femeilor, ba nici nu vorbea de ele, decât de celea  de prin cărţi. Nu era lumeţ, ca să zic aşa”;

Publicitate

Academicianul Alexandru  Zub (născut la Vârful Câmpului, jud. Botoşani, în 1934), actualmente director onorific al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, prin intermediul Otiliei Bălinişteanu,  acordă un interviu ziarului „Lumina” din 6 martie 2015. Predominând întrebările despre rolul şcolii şi rolul orei de religie, reţinem următoarele puncte de vedere:

1. „… în căutările din ultimii ani, s-a ajuns totuşi la o concluzie, aceea că redresarea omului, ca individ şi comunitate (de orice fel), nu e posibilă fără apel sistematic la instituţiile ce formează modele, în primul rând la Biserică, Şcoală, Justiţie, triadă încă prea puţin pusă la lucru în „modernitatea târzie” a istoriei noastre”;
2. „… şcoala noastră, îndelung sabotată dinăuntru şi din afară, se află într-o criză din care nu-şi poate reveni fără apel la vechile ei tradiţii, cel puţin la cele reprezentate de Spiru Haret, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Onisifor Ghibu, Mircea Maliţa, dacă e să personalizăm câteva momente”;
3. „… şcoala trebuie să rămână o instituţie fundamentală, mereu deschisă la nou, dar şi sensibilă la modele paideice”;
4. „… observ însă, în treacăt, că breasla istoriografică (inclusiv cea din zona preuniversitară) nu s-a mobilizat destul, până acum, pentru a crea un curent de opinie redutabil şi a impune acele schimbări salutare, menite să redea istoriei statului legitim, nu altul decât cel recunoscut în marile culturi ale lumii”;
5. „… cât despre rolul religiei în şcoală, chestiunea trebuie pusă în cunoştinţă de cauză, raportate anume la ultimele două secole, care n-au fost nici ele uniforme pe bătrânul continent. Ca istoric, în locul unui răspuns pretenţios, sofisticat, cu aer de noutate profesională, aş reaminti aici cuvintele lui M. Kogălniceanu, rostite la 1843 la Academia Mihăileană: „Istoria, după Biblie trebuie să fie şi a fost totdeauna cartea de căpetenie a popoarelor şi a fiştecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună”.

Publicitate

De la Cluj-Napoca primim nr. 22 al revistei „Agora Literară”, apariţie trimestrioală a Ligii Scriitorilor din Români. Un număr dens în care poezia este răsfăţată, dar nu lipsesc eseurile, proza, cronicile,  gândurile.  Reţinem câteva  idei ce fac referire la Eminescu:            1. Armand Sperlea în “Actualul Eminescu”: “Fenomen ieşit din tiparele obişnuitului, opera lui Mihai Eminescu a constituit de-a lungul timpului o sursă permanentă de inspiraţie literar-artistică prin teme, simboluri, motive, circumscrise într-o sinteză perfectă. Prin opera lui, prin viaţa lui de crucificat, prin stranietatea personalităţii sale. Prin faptul că ne face pe toţi să simţim iubirea, durerea, misterul dar mai ales să ne întrebăm cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, el ne oferă deopotrivă cu răspunsurile, Mântuirea. Viaţa şi opera lui ne cutremură, ne uluieşte, ne modelează, şi oricât ne-am strădui, fără EL, fără  domnul Eminescu, nu ne-am putea cunoaşte niciodată propria noastră identitate şi evoluţie. El a înălţat cuvântul în limba română atât de sus încât a reuşit să surprindă multitudinea sensurilor, clipelor incandescente ale existenţei umane. De aceea, la 15 ianuarie şi 15 iunie, asistăm la cel mai mare miracol al poporului român şi spunem aceasta pentru că poetul a aprins un foc care l-a ars pe el şi ne-a dat şi nouă dreptul la o nouă viaţă, şi preţ de o clipă, pentru o oră, pentru o zi, posibilitatea de a ne împărtăşi din harul său, devenind cu toţii conştienţi şi de EL, şi de noi. Dintre nenumăratele discipline care i-au stârnit setea de cunoaştere, cea care l-a marcat a fost filosofia. Adâncimea filosofiei kantiene declanşează în poetul gânditor o sinteză originală asupra categoriilor de timp şi spaţiu dar şi cugetări asupra metempsihozei din filosofia vedică, pe care le va fructifica în nuvelele sale dar şi în poezie”; 2. Al. Florin Ţene în “În literatura română au învins scriitorii canonizaţi de regimul communist”: “Atunci când se discută despre Eminescu, imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului europenist, perorând că “Poetul nu avea dinţi în gură” (Sabin Gherman), că a plagiat, că era antisemit etc. Datorită acestor manipulatori de conştiinţă, unica enciclopedie, la nivel mondial, cum este cea dedicată ideii de literatură, semnată de Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o ciudăţenie, deşi reprezintă singura formă reală de dialog cultural cu lumea. Trăim într-un stat mic, în ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spune Pleşu şi Patapievici, cu o remuneraţie tot mică, după buget, datorită faptului că au furat tot, cei ce strigau “Nu ne vindem ţara!”, cum spune un ilustru personaj. Aşadar, să fim cuminţi, să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusive ciolanul ierarhiei “valorice”. Pentru a se înfrupta din banul public şi din premiile primite, date între ei prin rotaţie”.

8 martie 2015.  Particip, în ambianţa Galeriilor de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani,  la vernisajul expoziţiei de  artăm fotografică a lui Vasile Diaconescu. În calitatea sa de organizator şi moderator, muzeograful  Ana Florescu estompează din emoţiile momentului prin cuvintele de început:  “Pasionat călător, împătimit de miraculoasa frumuseţe a lumii – în general – şi a chipului feminin – ca parte a acestei inepuizabile frumuseţi, Vasile Diaconescu exprimă prin intermediul artei fotografice admiraţia şi iubirea pentru cele care, în diverse ipostaze – mama, fiică, sora, iubita, soţie, colegă ori simplă (ne)cunoscută – le-a întâlnit de-a   lungul  existenţeisale.
De la figuri feminine ale antichităţii şi până la cele ale momentului actual, provenind din lumi şi din culturi diferite, ,,doamnele” pe care – cu o aparte generozitate – autorul le prezintă fotografic publicului botoşănen (şi nu numai) sunt privite de autor ca faţete ale unui întreg, eternul şi magicul frumos feminin, întruchipat sub numele ,,Doar ea…”.

Publicitate

            Documentate, spirituale şi pline de nuanţe  vor fi  prezentările  celor două personalităţi ale culturii locale: Gheorghe Median şi Traian Apetrei.

            Vasile Diaconescu, în discursul său, a ţinut să precizeze că “…prin ochii săi a dorit să vadă şi alţii minunatele femei ale lumii”.

            Spuneam cândva că un om poate avea patru ochi: doi fizici, unul al soacrei ce-i dezvoltă spiritual critic şi unul interior, care-l introduce  în spirit. Vasile Diaconescu, după ochiul interior, care-i captează imaginile, îl are şi pe al cincilea, cel al aparatului de fotografiat pentru a capta lumina.  Din prezentările făcute aflu că autorul ştie foarte multe limbi. Nu fusese nominalizată încă una – fotografia.

            Expoziţia  poate fi vizitată până pe  2 aprilie 2015.  Merită  efortul dacă ţinem cont că, după ce vom trece DINCOLO, pe această lume nu vom mai fi decât…fotografii.

           Trebuie să recunosc şi armonioasa îngemănare  dintre chitara şi vocea domnului Schibinschi transformate într-un apoteotic final muzical dedicate celor cărora le-a fost concepută expoziţia.

            Reconfortantă a fost şi întâlnirea mea cu mătuşa  autorului expoziţiei, distinsa Doamnă Alis Pisică-Donose, o recunoscută  personalitate a cercetării ieşene şi care are legăruricu satul Borolea din comuna Hăneşti.