O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Revista „Zon@  literară” nr. 1-2 din 2014  abundă în pagini scrise de şi despre botoşăneni (Paul Gorban, Ciprian Iulian-Şoptică, Cezar Vasilescu, Gică Manole, Mircea Oprea…). Unul dintre aceştia este şi pictorul Manuell Mănăstireanu. Născut  pe 5 decembrie 1973  la Botoşani, a absolvit Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi (în 1992), în 1999 Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design (secţia Pictură) la clasa profesorului Dan Hatmanu, iar din anul 2001 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România (filiala Iaşi).   Revista îi acordă câteva pagini sub semnătura prof. univ. dr. Petru Bejan. Sub titlul „Manuell Mănăstireanu şi tentaţia ascunderii”, spune profesorul Petru Bejan: 1. „Excelent portretist, artistul surprinde în tablourile sale fizionomii convulsive, tensionate, psihologii complexe, măşti carnale disimulând parcă furtuni nevrotice aflate la apogeu”; 2. „ Reduse la gestualitate expresivă netrucată, chipurile personajelor sale îşi iau ca fundal propriul halou de întuneric, sugerând un joc ambiguu al prezenţelor şi ascunderilor succesive”

Profesorul Petru Bejan este entuziasmat de lucrarea „Fără titlu”: „… este, cu siguranţă, o nadă inteligentă întinsă privitorului. Dacă în alte tablouri ochiul pare a fi leit – motivul pictural, cel despre care vorbim surprinde tocmai prin ascunderea organului care face posibilă vederea”. Concluzia  profesorului Petru Bejan: „Manuell Mănăstireanu priveşte discret din propria ascundere, vorbindu-ne  „tăcut”, în limbajul – misterios dar seducător – al imaginilor sale”.

Dintre lucrările lui Manuell Mănăstireanu, cititorii revistei amintite mai pot admira  în interiorul ei şi portretele lui Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru sau Cezar Ivănescu;

Revista „22”  nr.  32-33 din 2014 publică un interviu pe care Adrian Cioflâncă i-l ia, tocmai în 2004, lui Leon Volovici. Păcat că Leon Volovici n-a apucat să vadă interviul publicat, el  părăsindu-ne pentru totdeauna încă din 2011. Întrebat cu cine a fost coleg în perioada studenţiei, spune Leon Volovici, făcând, în acelaşi timp, şi un portret excepţional academicianului Alexandru Zub: „Unul dintre ei era Gheorghe Buzatu, care a fost şi el un număr de ani istoric. Mi-au mai fost colegi Vasile Cristian, Vasile Rusu, Leon Şimanschi şi alţii. Apoi s-a desfiinţat această secţie după un an şi ne-au pus să optăm între istorie şi filologie, eu mergând pe a doua opţiune. În anul I, s-a organizat o întâlnire între noi bobocii şi trei absolvenţi dintre cei mai străluciţi. Era o tradiţie, un fel de predare a ştafetei. Unul dintre ei m-a impresionat. Avea şi o prezenţă fizică impresionantă, semăna la coafură cu Eminescu, blond. A vorbit foarte frumos despre menirea istoricului. Avea un fel de romantism în felul în care privea meseria de istoric şi istoria naţională. Mă gândeam eu atunci că aşa arată un model de urmat…      I-am reţinut numele imediat: îl chema Alexandru Zub. (…) Şi mereu îmi aminteam de el, dar nu îl mai vedeam. Întrebam studenţii din anii mai mari dacă ştiu ceva de Zub şi mi se răspundea în doi peri. Până când cineva mi-a spus să nu mai întreb pentru că fusese arestat. (…) M-am lămurit treptat. Prin 1964, când eram deja cercetător la Iaşi, l-am zărit pe stradă, l-am recunoscut imediat şi am rămas aşa surprins încât m-am trezit ţinându-mă după el pe stradă. Pe urmă ne-am cunoscut pe tărâm profesional, am colaborat, l-am preţuit foarte mult. Fireşte,mi-a povestit despre faimosul discurs de la Putna, despre anchetă, despre cei care l-au turnat”;

În „Suplimentul de cultură” nr. 429 din 2014, Victor Eskenasy pune o întrebare: „A fost George Enescu un colaborator al regimului comunist?”. Şi-a pus această întrebare după ce, recent, la TVR2, l-a auzit / văzut pe istoricul Adrian Cioroianu spunând, în emisiunea sa „Cinci minute de istorie”,  cum că: „plecarea lui George Enescu din ţară s-a produs cu acordul regimului comunist” .  Această plecare, sugera  Adrian Cioroianu,  ar fi fost „preţul acceptării unui scaun de deputat coleg cu Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker”. Mai mult, decanul Facultăţii de Istorie  a Universităţii Bucureşti  a adăugat că „până în mai 1955, când a murit, George Enescu şi-a păstrat paşaportul de cetăţean al României comunizate”.

Victor Eskenasy consideră că Adrian Cioroianu „nu face decât să arunce oprobiul şi anatema, cu un grad aş zice de iresponsabilitate, asupra unui mare intelectual democrat şi mai mult decât integru ca om”, argumentând contrariul celor afirmate de istoric: 1. „În ţară alegerile au fost organizate de PCR pe 18  noiembrie 1946, în timp ce compozitorul părăsise însă România, încă de la 10 septembrie, pentru un turneu, anunţat pe cinci luni, în Statele Unite şi Canada, iar sosirea sa la New York, la 12 octombrie, pe prima navă românească ce ajunge în Statele Unite după izbucnirea războiului, fusese salutată cu entuziasm de presă; 2. „În aprilie 1947, revenea, după o îndelungată absenţă, la Paris, dar potrivit unor informaţii ale apropiaţilor săi, conştient că nu se va mai întoarce în România”; 3. „Departe de a fi un „colaborator” al noului regim ce se consolida în România, Enescu, s-ar putea spune, îl sfida chiar atunci când, în aprilie 1948, din nou în turneu în Statele Unite, boicota public, retrăgându-se împreună cu Richard Tucker, celebrul tenor al Metropolitanului, cu origini basarabene, un concert la Carnegie Hall, utilizat vădit pentru propagandă politică de către ambasadorul sovietic în Statele Unite”; 4. „În acelaşi an, aflat la Paris în momentul în care autorităţile române le cereau celor din exil să-şi preschimbe paşapoartele ce purtau emblema regală pentru unele noi, ale regimului comunist, George Enescu – potrivit unor mărturii din arhivele Europei Libere – refuza noul paşaport, la fel cum proceda şi prietena sa, Clara Haskil, aflată în Elveţia” etc.

Se pare că „marii” noştri intelectuali şi-au propus, după Eminescu,  să-l atace şi pe Enescu!

Ia să vedem ce se mai spune despre Dan Sociu, cel plecat din Botoşani să scrie poezie prin „oraşele cele mari” şi, eventual, să refuze premii.

Nora Iuga, analizând  „Ce se mai prepară în bucătăriile poeziei”, se opreşte şi la Dan Sociu nu înainte de a ne atenţiona: „… nu cred în valorile atribuite, recomandate, cred în cei care prind din zbor ceea ce le trebuie, nu ceea ce li se cere”  (vezi „Cultura” nr  34 din 18 septembrie 2014).  Continuă Nora Iuga: „Să nu vă mire că îmi pot plăcea în acelaşi timp Dosa sau Stoicovici, cum îmi place Khasis sau Valeriu Mircea Popa, pentru că ei rămân dincolo de timp şi mode. Îi prefer hiperelogiatului volum recent al lui Dan Sociu- păcat, un poet în care am crezut mult, dar îl disting tot mai puţin sub marca „made în USA”. În editorialul său din „Zon@  literară” nr. 1-4 din 2014, Daniel D. Marin, care se include în „douămiişti”, îşi aminteşte cum prin `98 cerea „moartea optzeciştilor”: „O moarte simbolică. O retragere onorabilă după primul şi ultimul majorat. Căci atât li se calcula de către viitorii „douămiişti”: 18 ani”. Dar nu numai că, zicem noi, „optzeciştii” nu s-au retras. S-au  mobilizat şi au tras şi de ultima răsuflare, s-au conectat la aparate de resuscitare (un astfel de  „aparat” este Nicolae Manolescu), şi-au făcut respiraţie gură la gură şi, mai mult, prin metode numai de ei ştiute  i-au măcelărit pe  „douămiişti”.

Tot de prin `98, adaugă editorialistul, „ viitorii „douămiişti” erau deja plictisiţi de perseverenţa „optzeciştilor. Le recunoşteau opera (în fine, nu chiar toţi; sau, pentru conformitate, o mică parte), însă nu uitau să adauge: 18 ani sunt destui! Se subînţelegea că au dat deja ce-i mai bun sau dacă n-au dat, se vor chinui în zadar”.

Continuă Daniel D. Marin: „Mi-am amintit de acest fapt când criticul literar Gabriela Gheorghişor a ales să-şi încheie cronica la cartea „Vino cu mine ştiu exact unde mergem” („Ramuri” nr. 1 din 2014) astfel: „Dan Sociu este un poet (încă tânăr) de la care aşteptăm în continuare surprize plăcute”. I-am semnalat repede pe facebook faptul că Dan Sociu se află deja la a 9-a carte şi am întrebat-o, indirect, în context retrospectiv, dacă fie a confirmat şi răsconfirmat deja, fie încă mai aşteaptă surprize de la el. Mi-a răspuns: „Dar ce voiai să zic, gata, de-acu poate merge la culcare?!”. I-am urat lui Dan Sociu să fie în măsură să-i ofere şi în continuare surprize plăcute în poezie. Dar să o facă repede!”

 Concluzia ar fi că, trecând deja 14 ani de „douămiism”, ar mai fi patru ani ca cei ce se înscriu acestei generaţii să dea ceea ce nu au dat până acum:  Reprezntantul de marcă şi Opera. Aspect valabil şi pentru Dan Sociu.  Până acum, zice Daniel D. Marin: „Generaţia 2000 a trăit degeaba!”;