O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Revista “Viaţa noastră” nr. 58 din 2023.  Scriitorul Petruş Andrei publică eseul “Mihai Eminescu – Eternul feminin”.  În finalul eseului se fac referiri la “Luceafărul”.  “Capodopera “Luceafărul” este cel mai lung şi cel mai frumos poem de dragoste din poezia lumii, este o chintesenţă a întregii poezii eminesciene, al cincilea element natural al lumii, alături de pământ, apă, aer şi foc, din care sunt alcătuite corpurile cereşti. Poemul “Luceafărul” al lui Mihai Eminescu rste “Nec plus ultra” al liricii universale.  Nimeni, nicăieri în lume nu l-a întrecut şi nu poate să-l întreacă nici în secolele următoare. De altfel, referitor la acest poem, Poetul îi scria Veronicăi în 1882: “Legenda la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă pe el. (…) Cred că e un gen cu totul nou Acela pe care îl cultiv acum. E de-o linişte perfecta, Veronica,  e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit.” (vezi vol. “Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit”, Polirom, Iaşi, 2000, p.141). Într-o notă scrisă pe marginea manuscrisului, poetul oferea o explicaţie: “În descrierea unui voiaj prin Ţările Române, germanul Kunisch povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul allegoric ce i-am dat rste că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte dar nici noroc.”

Invocaţia fetei îndrăgostite este auzită de Luceafăr şi ruga îi este îndeplinită.  Mai întâi ca înger iar apoi ca demon, Luceafărul intră în iatacul fetei de împărat, iar aceasta vorbind cu el în somn, îşi trăieşte visul.  Simbolistica celor două înfăţişări ale Luceafărului este importantă pentru descifrarea înţelesului. Îngerii sunt fiinţe intermediare între Dumnezeu şi lume” (conform “Dicţionarului de simboluri”, Editura Artemis, Bucureşti, 1994). Ei sunt nişte entităţi pur

spirituale  sau nişte spirite înzestrate cu un corp eterat, aerian. Ambele sunt simboluri de ordin spiritual, simboluri ale aspiraţiilor nesatisfăcute şi imposibil de arins.”(conform sursei citate).  Îngerul de pază sau îngerul mesager este întotdeauna purtătorul unor veşti bune pentru suflet.   Demonii, pe de altă parte, sunt tot fiinţe divine dar care au ajuns, prin nesupunere, să desemneze zeii inferiori sau duhurile rele.  Demonii erau „sufletele morţilor, genii tutelare sau temute,, intermediare între zeii nemuritori şi oamenii vii, dar muritori.  I se atribuia fiecărui om un geniu care îndeplinea rolul de sfetnic de taină, acţionând mai mult prin intuiţii spontane decât prin raţionamente. Acesta reprezenta oarecum inspiraţia sa interioară”.

Ajuns în faţa Demiurgului, după o călătorie cosmică, realizare fără egal în lirica lumii, Hyperion cere acestuia: „De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă / Şi lăudat pe veci să fii / Pe-a lumii scară-ntreagă (…) / Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire…” Demiurgul refuză să-l facă muritor, astfel că „În locul lui din cer / Hyperion se-ntoarce / Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, / Lumina şi-o revarsă.”

„Luceafărul” este cu mult mai mult decât o alegorie. Este cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre un bărbat şi o femeie, izvorâtă dintr-un dor de nemurire: „Nu au existat, nu vor exista în poezia română (şi nici a lumii) versuri mai frumoase decât acestea” (Titu Maiorescu).

Revista “Viaţa noastră” nr. 58 din 2023. La pagina 133 veţi găsi 15 definiţii ale poeziei,   într-o selecţie care îmi aparţine.

1. „fastuoasa reprezentaţie de-o clipită a unui flash îndreptat spre locul unde, probabil, s-ar afla Dumnezeu” (LEO BUTNARU);
2. „un fel de a luptă împotriva neantului”(VARUJAN VOSGANIAN);
3. „ o aproximare a limbii supreme”(ALEXANDRU MUŞINA);
4. „limbajul încărcat cu maximum posibil de energie (semnificaţii)”(EZRA POUND);
5. „cea care alege şi foloseşte cuvintele din disperare”(NICHITA STĂNESCU);
6. „corpul veşnic în care se salvează fiinţa finită a poetului”(IOAN T. MORAR);
7. „un cântec de lebădă al unor specii ameninţate”(ROMULUS BUCUR);
8. „posesoarea unui bun cel mai de preţ: logica imaginaţiei”(SEAN COTTER);
9. „cea care îţi oferă un spaţiu virtual în care poţi să trăieşti în mai multe culturi şi cu mai multe viteze”(CAIUS DOBRESCU);
10. „un flux primitiv, primordial, genuin, copilăresc”(CONSTANTIN ABĂLUŢĂ);
11. „ceva care are, ca pronia, propria lege: ea te-alege”(ROMULUS VULPESCU);
12. „o beţie înaltă”(ION CHICHERE);
13. „cum ai scrie pe apă, un dezechilibru” (ERRI DE LUCA);
14. „un fluviu necenzurat de conştiinţă”(LARS NOREN);
15. „ceva care încălzeşte la propriu şi la figurat”(GABRIELA MELINESCU)

Revista “Viaţa noastră” nr. 58 din 2023. Aristotel Pilipăuţeanu publică sub titlul “Ecoul dulce al iubirii” o cronică la volumul  “Veronica Micle. Lui…” (Editura “Sfera”, Bârlad, 2022), autor Serghei Coloşenco.  Citind atent volumul alcătuit din 44 de poezii pe care autorul  le supune atenţiei dezlegătorilor de careuri şi jocuri enigmistice cu trimitere la Eminescu şi iubita sa, Aristotel Pilipăuţeanu extrage următoarele concluzii  referitoare la Veronica Micle: 1. “este evidenţiată prioritar ipostaza feminină. Veronica nu era lipsită de talent literar”; 2. “ca realizare s-ar fi înscris merituos în rândul poeţilor postpaşoptişti. Dar ea a trait nemijlocit în sfera lui Eminescu”; 3. “este evident că Eminescu nu-i cerceta manuscrisele şi în nici un caz nu intervenea, căci atunci Veronica ar fi devenit ceea ce nu era”; 4. “talentul poetei evolua limitat”; 5. “versurile pornite din inimă, adresate celui iubit, sunt puternice argumente pentru intensitatea şi trăinicia sentimentului”; 6. “suferinţa se vindecă prin orgoliu.  Cauza durerii sufleteşti n-ar fi acţiunea unui factor extern, redus cu disimulare la secunda ce a trecut”; 7. “o hipersensibilitate potentată de profunzimea propriei simţiri”; 8. “adaugă feminine capricii incommode pentru mintea bărbatului”; 9. “cum Eminescu îşi blestema zilele în momentele dificile ale vieţii de redactor la ziarul “Timpul”, Veronica pare să cadă şi ea din când în când într-o pasă neagră”; 10. “aducând alinare, cu delicateţe calină, şterge lacrima iubitului, îl îndeamnă să-şi reprime duioşia autodistrugătoare faţă de o lume pe care o doreşte perfectibilă, să-şi recupereze ironia generatoare de echilibru emotional”; 11. “pare a fi mai lucidă, mai aproape de pământ decât bărbatul.  Din fericire, Eminescu nu a dat curs acestor consilieri. El şi-a păstrat statura monumentală”;  12. “atitudinea ei ocoleşte extremele precum nesocotita invidie ori aroganta mândrie. Rosteşte firesc mari adevăruri validate ulterior de istoria literară”;  13. “apreciază generozitatea geniului care prin iubire intenţionează s-o ridice la cosmica sa înălţime, dar are convingerea, fără falsă modestie, că rolul ei este cel al muritorului care îşi adoră zeul”.