O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2023. Alex Ştefănescu publică „Eminovici faţă în faţă cu Eminescu”.  Reţin: „Eminescu s-a manifestat ca poet încă din anii de gimnaziu. Dar primele versuri scrise de el n-au nimic eminescian. Şi sunt, în general, lipsite de poezie. Încă adolescent, cu mintea plină de ecourile lecturilor din „Lepturariul” lui Aron Pumnul, poetul imită într-un mod exterior diverse voci lirice din vremea lui. O face cu o seriozitate naivă, trăind o beţie pe care Titu Maiorescu o va numi la un moment dat – referindu-se la alţi autori – beţia de cuvinte. Peste mai bine de o sută de ani, tot într-un mod exterior – dar intenţionat exterior -, va imita acele voci lirice Mircea Cărtărescu, în volumul „Levantul”. Ceea ce Mircea Cărtărescu va parodia cu premeditare, Eminescu parodiază involuntar, în ambele cazuri bazându-se pe o familiarizare perfectă cu stilurile poetice ale epocii. „La mormântul lui Aron Pumnul”, prima poezie publicată de Mihai Eminescu pe vremea când avea 16 ani, era elev la K. K. Ober-Gymnazium din Cernăuţi şi semna Mihai Eminovici -, conţine un singur vers demn de interes, un singur vers care ar fi putut atrage atenţia unui cititor atent şi binevoitor. Am să revin asupra lui. Deocamdată trebuie spus că toate celelalte versuri, greoi-bombastice, lipsite de capacitatea de a emoţiona,  nu anunţă prin nimic un poet. În ceea ce mă priveşte, dacă le-aş fi primit la „poşta redacţiei”, i-aş fi răspuns autorului că nu are talent şi că ar trebui să renunţe la poezie. Iar dacă autorul m-ar fi ascultat, n-aş fi ştiut niciodată că am săvârşit o crimă împotriva culturii”;

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2023. Alex Ştefănescu publică „Eminovici faţă în faţă cu Eminescu”.  Reţin: „Afirmam la început că există un singur vers la artificioasa poezie a tânărului Eminescu (pe atunci – Eminovici) care te poate face să gândeşti că autorul are simţ poetic.  Este vorba de versul următor: „METALICA, VIBRÂNDA A CLOPOTELOR JALE”. Poetul dă dovadă de curaj artistic amintind de jalea clopotelor. El trece peste ceea ce toată lumea ştie, că dangătul clopotelor este un mijloc prin care oamenii îşi comunică tristeţea. Şi îşi imaginează că şi clopotele deplâng moartea lui Aron Pumnul. În plus, el individualizează jalea clopotelor, calificând-o drept metalică, vibrândă, cu o fineţe a observării realităţii care va fi parte constitutivă a eminescianismului. În mod curios, există o mărturie conform căreia tocmai acest vers nu-i plăcea lui Eminescu atunci când i-a încredinţat poezia tiparului. Iată ce povesteşte Teodor V. Ştefanelli despre acest moment (în „Amintiri despre Eminescu”, 1914): „Seara m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins”; „Mi-a citit apoi întreaga poezie”; „După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică „Metalica, vibrânda a clopotelor jale”, nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci trebuie să o predea”. Îţi vine să crezi, gândindu-te la acest moment evocat de Ştefanelli, că tânărul Eminescu, încă neformat ca poet, a tresărit el însuşi auzind sunetul nemaiauzit al poeziei eminesciene şi primul lui impuls a fost să-l respingă. Era ca şi cum ar fi vrut să-şi refuze propriul destin.”

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2023. Mircea Bârsilă publică eseul „Despre Orfeu. Altă lectură” în care, în final, face o scurtă referire şi la Eminescu: „Probabil că versurile lui Mihai Eminescu din „Memento mori” – „Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată / Stă Orfeu / (…) / De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântări îmflată, / Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut…” – vor fi avut drept temei viziunea lui Heraclit asupra lumii ca liră a lui Orfeu”;

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2023. Angela Baciu publică un interviu realizat cu Nora Iuga la cei 92 de ani pe care i-a împlinit. Întrebată ce ar dori să-i aducă 92-ul, Nora Iuga dă un răspuns  folosindu-se şi de Eminescu: „Când fac de mai bine de doi ani repetiţia morţii, îţi dai seama că teroarea dintâi s-a transformat aproape într-un „dolce far niente”. Se pare că suntem animale foarte adaptabile.! Probabil că Eminescu la asta se referea în versul: „nu credeam să învăţ a muri vreodată”, pe care îl întorceam pe toate feţele, în plimbările noastre, când ieşeam din Cişmigiu pe Cobălcescu, cu Nino, cu Dinu (poetul Constantin Abăluţă), cu Sjoika Naghiu; ţin minte că o dată am ieşit şi cu Nina Cassian… Voiam neapărat să aflu ce crede cea mai deşteaptă femeie despre  „marea trecere”… Acum înţeleg eu perfect acel lucru care, curios,  cu cât îmi învăţ rolul mai bine, cu atât îl şi interpretez mai bine. Mi-ar plăcea un final aplaudat! Dacă mi-aş putea păstra creierul bun şi frumoasele mele picioare de acum, tare mi-aş dori să devin centenară!”

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2023. De la pagina 12 aflăm că Gellu Dorian  are în pregătire, la Editura „Junimea”, un nou roman: „Să lupţi împotriva morţii”.  Revista îi publică un fragment  cu titlul „Marta şi Mitu”.