Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Pe “Blogul lui Rotundu” din 5 martie 2014, citim un punct de vedere corect şi la obiect, aşa cum sunt mai toate  punctele de vedere ale  posesorului blogului, nimeni altul decât recunoscutul şi temutul jurnalist Ioan Rotundu.  Intitulat « O fi chiar pe uşa din dos făcută certăţean de onoare ? », rândurile sunt o punere la punct a cârcotaşilor faţă de acordarea calităţii de  cetăţean de onoare al municipiului Botoşani distinsei doamne a culturii româneşti, Lucia Olaru Nenati:  « Cu câteva zile în urmă am primit un telefon de la un cunoscut jurnalist botoşănean care mi s-a plâns că la ultima şedinţă de Consiliu Local Municipal Botoşani, « pe uşa din dos » a fost făcută cetăţean de onoare poeta şi scriitoarea Lucia Olaru Nenati.  În opinia jurnalistului, Olaru n-ar fi trebuit făcută cetăţean de onoare pentru că activitatea ei de-a lungul vieţii şi opera pe care a creat-o   n-ar fi de un nivel aşa de ridicat încât să i se acorde astfel de onoruri ».

Publicitate

Ioan Rotundu a ales calea adevărului, demonstrându-i jurnalistului în cauză că Lucia Olaru Nenati merită onoarea ce i s-a acordat : 1. « după 1990, jurnalistul a preferat mediul politic, iar Olaru pe cel cultural » ; 2. «  cu părere de rău pentru jurnalist, dacă este să punem în balanţă impactul pozitiv asupra culturii botoşănene jucat de Olaru şi de el, meritul Luciei este de departe unul remarcabil » ; 3. « Lucia Olaru Nenati este un intelectual de marcă, are un doctorat în domeniul literaturii, are o operă literară care impune respect şi care i-a adus aprecieri în plan naţional şi peste graniţă în Bucovina Ucraineană şi Republica Moldova » ; 4. «  Lucia Olaru Nenati şi-a câştigat, prin activitatea prestată şi scrierile sale, un loc meritoriu în istoria culturii botoşănene şi dacă sunt voci care i-l contestă, acele voci să privească în spatele lor şi să vadă ce anume le permite să emită valori de judecată morală » ; 5. « tare îmi este teamă că aceste voci, privind în spate, nu văd decât un imens gol pe care încearcă acum să-l umple cu invidie şi critici nejustificate la adresa celor care chiar au făcut ceva în viaţă pentru a rămâne  în memoria generaţiilor viitoare » ; 6. « am discutat cu mai multe personalităţi ale vieţii noastre publice, cu unii dintre consilierii locali,  şi mai toţi mi-au confirmat că acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru Lucia Olaru Nenati este o recunoaştere a valorii personalităţii sale şi o recompensă morală pentru efortul depus  în susţinerea culturii botoşănene » etc.

Concluzionează Ioan Rotundu : «  Lucia Olaru Nenati n-a fost declarată cetăţean de onoare al municipiului Botoşani, fiind introdusă pe uşa din dos pe ordinea de zi a acelei şedinţe de CLM, ci a intrat pe uşa din faţă bucurându-se de toate onorurile publice ».

Scriitorul Marin Toma îmi trimite  revista, « Dor de Dor » nr. 90 din 2014, a cărei fondator este.  Cu un titlu alcătuit din două « DOR »-uri, găsesc normal ca şi conţinutul să fie  aşezat sub două devize : « Nicio zi fără Eminescu ! » şi « Trăim vremuri grele ! ».  « Doina  » lui Eminescu, pusă pe prima copertă alături de versurile dedicate poetului naţional de către George Safir, confirmă valabilitatea celor două devize : « Te-a uitat , bădiţă, lumea, / Într-un pustnic ţintirim, / Cum ne uită, tristă, vremea / Pe toţi, după ce murim… // Numai eu m-aşez sub teiul / Ce-nfloreşte an de an, /  Încrustând în veşnic steiul, / Dulce stih de moldovean. // Nu mai sărutăm iubite / Recitind din versul tău, / Fiindcă străjuie orbita / Îngeri fără Dumnezeu… // Nu mai e cinstită slova, / Izvorâtă din amor, / Valul ne izbeşte prova / Şi poeţii ne tot mor ! « (« Te-a uitat, bădiţă, lumea… »)

Cităm din  Vlad Pohilă („Şi totuişi, limba română”, Ed. Prometeu, Chişinău, 2008): „Nu ştiu care să fie resortul, nu pricep de ce se ghidează – pentru că, la sigur, nu se întemeiază pe nimic serios, ci doar pe declaraţii! – cei care găsesc creaţia lui Eminescu „imperfectă” sau „depăşită”. Ce să fie la mijloc – frondă? Snobism? O percepere perversă a libertăţii de expresie? Etalarea metaforică a unor orgolii deşarte, a unor complexe de inferioritate şi intelectuale şi existenţiale? Dar poate că e vorba totuşi de efectul unei dintre cele mai geniale metafore româneşti: ochiul dracului?  Se ştie doar că „dirijorii” detractorilor lui Eminescu şi ai altor inestimabile valori naţionale româneşti, „pun la bătaie” sume fabuloase, din care, ce-i drept, se aleg cu dobânzi şi mai grozave.  După cum a remarcat şi faimosul critic şi istoric literar, redutabilul eminescolog Theodor Codreanu, tot soiul de „postmodernişti” ştiu prea bine că modernitatea, actualitatea poetului Eminescu constituie o axiomă incontestabilă, alta e că, dezarmaţi de acest adevăr – nu vor, nu pot să îl recunoască. Iată doar un exemplu, care stă la îndemâna mai multora: „Odă în metru antic”. Nu ştiu câte poeme de Mircea Cărtărescu pot fi puse alături de această „Odă…” eminesciană, ca să nu mai vorbim de scriiturile unor admiratori, recte epigoni basarabeni ai lui Cărtărescu”.

„La poarta sufletului tău” (Editura „Muşatinia”, Roman, 2013) se numeşte  recenta carte de poezii a veşnicului neliniştit poet Marin Toma, volum  pe care l-am primit.  Când trubadur veritabil prin muzicalitatea versului şi fantezia rimei, când romantic pe linie eminesciană, mai ales prin folclor ca temă de inspiraţie, când  adept al neomodernismului stănescian în momentele trecerii  pe filozofie, cartea  aceasta va avea, din partea mea,  o cronică în revista „Luceafărul”. Până atunci, un strigăt al poetului intitulat „Mai lasă să te cânt…”: „Mă lasă să te cânt femeie, / Mă lasă să-ţi pictez privirea, / Mă lasă să-ţi sculptez iubirea, / De mamă care accepţi jertfirea. // Mă lasă să te cânt femeie, / Şi mulţumesc divinităţii, / Căci te-a trimis mie în dar / Să punem cap singurătăţii. // Mă lasă să te cânt femeie, / Din prispa casei de la ţară, / Şi să auzi din depărtări, / …Cum doru-n mine se răscoală. // Am să te cânt atât de mult, / Să te aştept seară de seară, / Să te feresc de-o lume rea, / …Iubirea mea, iubita mea…”.