O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„România literară” nr. 12 – 13 din martie 2023 propune un „exerciţiu de imaginaţie” : „Povestiţi-ne o întâmplare pe care n-aţi trăit-o, dar pe care aţi fi vrut / aţi vrea s-o trăiţi. Sau, altfel formulat: povestiţi-ne o întâmplare imaginară care v-ar plăcea să facă parte din viaţa dumneavoastră reală”. Au participat 38 de scriitori (majoritatea apropiaţi revistei).

Mircea Bârsilă propune „un vis cu Eminescu”, ocazie  cu care pune în discuţie versul „Cobori în jos, Luceafăr blând”: „Acel vis – pe care nu-l voi uita niciodată (nici după trecerea Styxului, în şubreda barcă a lui Charon, vezi „Eneida”, Cartea a VI-a) – a fost precedat de o fericită „revelaţie” hermeneutică – a mea – referitoare la mult discutatul vers „Cobori în jos, Luceafăr blând” pe care criticii literari, în frunte cu George Călinescu, l-au „taxat” drept o licenţă poetică, dată fiind asocierea, în enunţ, a cuvintelor „cobori” şi „în jos”. În literatura antică, tematica numită  DESCENSUS AD INFEROS („descensus” =  coborâre; „infernus” =  de jos, subpământean; figurat = al Infernului) era legată de ideea coborârii, în carne şi oase, , în Infern (în lumea de jos), a trecerii din lumea terestră în cea a umbrelor, a sufletelor, O asemenea călătorie implică, aşadar, o semnificativă SCHIMBARE DE NIVEL. Lecturând versul „Cobori în jos, Luceafăr blând”, prin prisma semantică a paralelismului dintre coborârea „în carne şi oase” (descensus ad inferos) în „lumea de jos”, aceea a umbrelor, şi coborârea Luceafărului, din celestele (uranienele) înălţimi, în lumea (de jos, cea terestră) reprezentată de Cătălina, se poate conchide că o pune  „problematicul” vers sub semnul unei simple „licenţe poetice”, înseamnă a-l însărăci, pe nedrept,  din punct de vedere semantic şi poetic.  Dezlegarea tâlcului conţinut de acest vers a fost, iată, simplă ca bună ziua. Minunata mea întâlnire cu Eminescu (într-un vis) m-a făcut să mă simt „nedreptăţit”, să-mi pară rău, altfel spus, că nu am trăit în vremea vieţii lui şi să fi fost doar un simplu om de serviciu în redacţia publicaţiei „Timpul”: să fi măturat pe-acolo, să fi curăţat scrumiera Poetului, să fiu trimis de El să-i cumpăr ţigări şi să stăm, câteodată, împreună, într-o bodegă, la o ulcică de vin. Care ar fi, astăzi,  mă întreb, – o întrebare retorică! – soarta lui Mihai Eminescu, dacă, visându-l cu toţii, în aceeaşi noapte, l-am putea întoarce, chiar şi vremelnic, printre noi? L-am lăsa să desăvârşească, în linişte, manuscrisele, atâtea, pe care n-a mai avut timp să termine – fie şi măcar pe  acelea pe care le poartă şi acum, după El, într-o geantă nouă din piele? O geantă maronie!”

Mihai Zamfir  ar fi vrut să trăiască alături de Eminescu în perioada 1883 – 1889 şi  să îi spună câteva lucruri: „Cu alte cuvinte, ultimii şase ani de viaţă. Ştim foarte bine că a fost cea mai nenorocită perioadă din viaţa poetului.  În general, viaţa lui nu a fost formidabilă sub aspectul succeselor, sub aspectul fericirii, sub aspectul financiar etc. Dar aceşti ultimi ani au fost, într-adevăr, ani nenorociţi. Atunci s-au întâmplat cele mai negre lucruri din existenţa poetului. În primul rând: a înnebunit; şi a înnebunit într-un fel special, dându-şi seama că se alienează. Eminescu şi-a dat seama, treptat,  că pierde controlul cu lumea din jur. Dincolo de aceasta: consecinţa cea mai gravă – nu a mai putut scrie. Se vedea marginalizat de ceilalţi şi, până la urmă, umilit pentru faptul că ajunsese să trăiască din pomenile altora. El, care fusese atât de riguros la capitolul financiar şi la capitolul „datorii”, era silit să primească, pentru a putea subzista, nişte bani pe care îi trimiteau admiratorii, cei care cântau pe stradă romanţa „Pe lângă plopii fără soţ şi aşa mai departe. (…) Şi i-aş mai spune ceva Domnului Eminescu: dintr-o nefericire a sorţii, acum, când sunteţi bolnav, când nu mai scrieţi şi nu ştiţi unde vă îndreptaţi, cel mai mare poet român trăieşte o situaţie similară cu cel mai mare filosof german, Friedrich Nietzsche. Ce vi s-a întâmplat dumneavoastră e schema vieţii lui Nietzsche, cu ultimii ani obnubilaţi şi cu o operă extraordinară de care foarte puţini ştiau.  Marele poet român întâlnea fără să vrea şi din nefericire pe marele filosof german. Ultima fotografie a lui Eminescu, de altfel, din cele patru păstrate, nu mai are nimic din figura astrală a fotografiei făcute când era student, la 19 ani. Ea e făcută în 1887, la Botoşani, în casa nefericitei sale surori. Parcă e Nietzsche! Fotografia lui Eminescu de atunci are exact tipărită în ea masca lui Nietzsche! Iată că întâmplare pură pe lumea aceasta probabil că nu există.”

Gellu Dorian ar fi vrut să fie Dionisie: „Dionisie ar urma să se nască în următorii doi ani, deşi, din câte îmi imaginez, s-ar fi putut naşte cu mult timp în urmă. Cred că, într-un fel sau altul, aş putea oricând să fiu eu. Iată doar o mică secvenţă din ceea ce aş putea sau aş fi putut să fiu: Luna aşeza în ochii lui Dionisie lumina ei lină. Stătea întins pe iarbă şi privea bolta înstelată a cerului, căutând, ba cu un ochi, în timp ce-l închidea pe celălalt, ba cu amândoi stelele cele mai cunoscute, dar şi pe cele mai îndepărtate, dându-le nume de fete pe care le iubise până atunci. Astigmatismul pe care-l avea îi muta dintr-un loc în altul aşternutul stelar al cerului, când închidea un ochi, ba stângul, ba dreptul, apropiindu-i sau îndepărtându-i steaua pe care o căuta.”