O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Printre blasfemiile ce se spun despre Eminescu este şi aceea prin care se încearcă încetăţenirea  ideii că poetul nostru naţional n-ar fi fost un bun creştin.  În „Luceafărul” (Botoşani) am publicat eseul „Eminescu şi credinţa în viziunea lui Răzvan Codrescu”, pe care l-am vrut un răspuns la cartea lui R.C., „Eminescu şi credinţa” (Ed. „Lumea credinţei”, Bucureşti, 2013) şi unde, printre altele, scriam: „Până aici toate bune şi frumoase, dar când trece  de la ipoteze la demonstraţii, începem să ne despărţim de Răzvan Codrescu. Spune, printre altele, autorul: 1. „nu foloseşte la nimic să faci din Eminescu un model creştin (şi cu atât mai puţin ortodox); 2. „Eminescu n-a fost un credincios creştin”; 3. „eu am spus că Eminescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut un  creştinism ortodox  consecvent şi asumat, că viaţa , gândirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe exemplare, nu se definesc în primul rând prin creştinism, nici prin rigoare ortodoxă”(p. 79); 4. „ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare” (p. 80). etc.”

Publicitate

Demonstraţia cu  două sau  trei poezii nu are consistenţa necesară, aşa cum suspectă este omiterea acelor poezii care ar demonstra contrariul. Nici insistenţa pe alter-egoul Ieronim din „Cezara” nu este suficientă în economia demonstraţiei, aşa cum nici trimiterile la George Călinescu sau  Nichifor Crainic nu pot fi luate în calcul, mai ales că aceştia au făcut simple afirmaţii ce se rezumă la o frază şi nu la studii aprofundate. Se trece uşor peste momentul 1870, când Eminescu e  sufletul adunării de la Putna, aşa cum nici  dorinţa mărturisită de  poet  în 1866, când grav bolnav fiind, vrea să se călugărească, tratându-se chiar la bolniţa de la Mănăstirea Neamţ. Cercetătorii spun că pe un Ceaslov al mănăstirii stă scris că pe 8 noiembrie 1866 Eminescu s-a spovedit şi s-a împărtăşit.”

În acest context, salut  preocuparea Bisericii Ortodoxe Române  de a insista pe ideea, reală în fapt, de a demonstra că Eminescu şi-a iubit deopotrivă ţara şi credinţa strămoşească.   Astfel că, am citit cu atenţie  cuvântul rostit sub cupola Academiei Române de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe  Române. Reţinem din cuvântul Preafericitului: 1. „Născut şi crescut în spiritul creştin ortodox al unei familii evlavioase, care avea legături strânse cu Biserica şi monahismul românesc, Mihai Eminescu a rămas, pentru toată viaţa, profund pătruns şi inspirat de universul spiritual al locurilor natale botoşănene, presărate cu dealuri domoale şi mult cer, cu mănăstiri şi schituri de viaţă sfântă şi cu tradiţii populare de o mare frumuseţe artistică”; 2. „Ataşamentul, respectul şi admiraţia lui Eminescu pentru Biserica neamului, pe care a văzut-o mereu prezentă în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale a poporului român, le-a dobândit din familia sa, de la surorile mamei sale, care erau călugăriţe, una dintre ele chiar stareţă la Schitu Agafton, unde copilul, apoi tânărul Mihai Eminescu mergea adesea. Aşa s-a familiarizat el de foarte timpuriu cu slujbele şi cântările bisericeşti, reflectându-le mai târziu în unele din creaţiile sale, în care foloseşte metafore inspirate din universul liturgic ortodox, ca de pildă în poezia „Rugăciune”;    3. „Iubit şi preţuit de oamenii Bisericii de la vârsta fragedă a copilăriei şi până la sfârşitul vieţii, Eminescu a fost la rândul său un iubitor şi apărător al Bisericii. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului”(în „Timpul” din 14 august 1882); „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a  unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise” (în „Timpul” din 2 februarie 1879) etc.

Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Bucureşti, 15 ianuarie 2014, la mormântul poetului Mihai Eminescu de la Cimitirul „Şerban Vodă” (Bellu). „Eminescu a aşezat creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane. Mihai Eminescu spunea: „Sunt aproape 2000 de ani de când Evanghelia a ridicat popoare din întuneric şi le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui. Sunt două milenii de când biografia Fiului lui Dumnezeu este cartea după care se creşte omenirea. Măreţia Persoanei lui Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă” .

Publicitate

În „România literară” nr. 5 din 2014, Radu Cernătescu publică eseul „Eminescu şi avatarurile unui motiv”, cu referire la „Scrisoare III”.  Merită reţinute rândurile  care explică    motivele ce l-au determinat pe poetul naţional să scrie această poem:  „Eminescu  a început să-şi scrie „Scrisoare III” în cursul anului 1878, în vara în care poetul s-a aflat la Floreşti, la conacul familiei Mândrea-Bălceşti. Preocupările lui pentru „Cronicile noastre vechi” (este titlul unui articol al său din septembrie, acelaşi an) a avut ca resort tocmai perioada aceasta de lecturi istorice, care s-au subsumat şi corelat traducerii pe care Eminescu a făcut-o la Floreşti la primul volum din „Fragmente zur Geschichte der Rumanen”, lucrare neterminată a lui Eudoxiu Hurmuzaki pe care i-o încredinţase Academia spre traducere. În timpul cât a efectuat traducerea (volumul I apare în ianuarie 1879), Eminescu s-a documentat la Floreşti asupra istoriei Imperiului Otoman, citind în special „Geschichte des osmanischen Reiches” (1827-1834), monumentala lucrare în 10 volume a orientalistului austriac Joseph von Hammer. Lectura „Istoriei Imperiului Otoman” a lăsat urme nebănuite în textul „Scrisorii III”, putându-se chiar afirma că aceasta este cartea care a declanşat viziunea poetică din versurile liminare ale poemei”.

Un interviu cu mult laureatul (şi prea mult discutatul) poet Ion Mureşan (Muri), publică Gellu Dorian în „România literară” nr. 6 din 2014, cu menţiunea  că jumătatea a doua a acestui interviu o citisem deja  în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2014.  Ia să vedem ce mai zice poetul: 1. „Marii prozatori mint convingător. Au însă avantajul că minciunile lor devin imediat realitate”; 2. „De cine să-l ocroteşti pe tânărul poet? Poate de el însuşi”; 3. „A avea încredere într-un poet tânăr este într-un fel echivalent cu a-l asmuţi. Şi nu atât  împotriva altora, ci împotriva lui însuşi”; 4. „ Un poet adevărat nu are dreptul să plece din lumea asta cu „jetoanele” în buzunar, decât atunci când şi-a pierdut cu totul încrederea în Poezie. Atunci se sinucide. Sau se urăşte pe sine atât de mult încât se apucă de negoţul cu sclavi”; 5. „Fiecare poem e, pentru mine, o experienţă nouă. Trăirea nouă nu intră în om metodic. Intră pe căi mereu noi. Şi în maniere imprevizibile”; 6. „Omul care scrie în public e puţin exhibiţionist”; 7. „Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” nu este, propriu-zis, un premiu. Premiile USR sunt premii profesionale. Premiul Naţional e mai degrabă o „Legitimaţie de Club”; 8. „Eu nu scriu cărţi de  poezie, eu scriu poezii”; 9. „Eu cred că poezia e la fel de preţioasă pentru om ca respiraţia”; 10. „O fi natura democratică, vorba lui Mircea Dinescu, dar literatura nu e, har Domnului”; 11. „Fiecare poet e o ţară necesară; unele ţări sunt mai mari, mai întinse, altele mai mici, unele sunt muntoase, altele au câmpii veşnic verzi, altele au păduri, altele pustiuri argintii de nisip, altele mlăştinoase etc.”;  12. „ După ce mor oamenii, Dumnezeu le depozitează sufletele în poezii”; 13. „Cred că dacă în urma unui poet rămân 20 de poezii memorabile, viaţa lui e justificată cu asupra de măsură”; 14. „O carte de poezie nu e gata niciodată. Când le publicăm nu facem decât „să întrerupem lucrările zeilor / noi fiinţe ale clipei grăbite şi fără experienţă” – cum zicea Kavafis”.