O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Contemporanul. Ideea Europeană nr. 3 din 2023. Episcop-vicar Timotei Prahoveanul publică articolul „Neuitarea de Eminescu”. Reţinem: 1. „În vasta lui creaţie, însumând, cum mărturisea Titu Maiorescu, 15000 de pagini, Eminescu a făcut adeseori referire la cuvintele Evangheliei, la cele ale marilor Părinţi ai Bisericii, la Sfântul Vasile, la Cuviosul Nicodim Aghioritul, la Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei, la Sfântul Mitropolit Varlaam şi la alţi slujitori ai cuvintelor, mai ales al CUVÂNTULUI, din care a citat.  Eminescu a citit diferite ediţii ale Sfintei Scripturi. Pe unele dintre acestea le-a comandat în vremea când era bibliotecar la Iaşi, insistând pentru obţinerea unor fonduri în vederea achiziţionării acestora.  Nu putem uita că poetul avea în biblioteca sa mai multe versiuni ale Sfintei Scripturi (la care făcea referire în opera sa, printre care şi ediţii vechi, cum era şi cea tipărită la Blaj, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, văzută în timpul călătoriei sale în Transilvania). S-au descoperit şi încă se descoperă  însemnările lui Eminescu de pe anumite manuscrise. De pildă, un Pateric care a aparţinut Mănăstirii Agafton, aflat la Biblioteca Academiei  Române, are sublinieri şi adnotări eminesciene, ceea ce ne arată vastitatea preocupărilor.”; 2. „Eminescu a fost pelerin la Mănăstirea Neamţ, numită  Mănăstirea Mănăstirilor, sau la Mănăstirea Râşca, popas despre care se ştie mai puţin. Augustin Z. N. Pop scrie că Eminescu a rămas la Râşca 11 luni. A fost pelerin la Agafton, Văratic, Golia, Galata, Cetăţuia, Caimata din Bucureşti şi în alte locuri.”; 3. „A scris câteva editoriale despre făuritorii limbii literare vechi, despre Sfinţii Mitropoliţi Dosoftei şi Varlaam. Ne-a lăsat însemnări despre păstorii de dincolo de Prut. Pe unii i-a întâlnit, de alţii doar auzise. Îl evoca pe unul dintre apărătorii românilor din Bucovina de Nord, Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici, un păstor model şi mare luptător. De asemenea, a fost impresionat de activitatea unor ierarhi din Transilvania, între care  Mitropolitul Miron Romanul, care, sub presiuni uriaşe, apăra românii, nedreptăţiţi atunci de stăpânitorii străini.”;  4. „ Eminescu a primit ca răspuns la dragostea faţă de biserică o atenţie deosebită din partea slujitorilor ei, cum a fost întâiul patriarh al românilor. Miron Cristea,  care, din vremea studenţiei (1891 – 1895), i-a dedicat o lucrare de doctorat, susţinută la încheierea studiilor la Facultatea de Litere şi Filozofie a Unive5rsităţii Regale din Budapesta. Manuscrisul lucrării de doctorat a vrednicului de pomenire Patriarh Miron Cristea, publicat la Gherla la puţin timp după prezentare, a fost descoperit, , scris în limba maghiară, în anii 80 ai veacului al XX-lea, de Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, în arhiva Centrului eparhial.”; 5. „Eminescu a numit Biserica Ortodoxă, a fraţilor săi de credinţă, „mama spirituală a poporului român”; 6. „Unul dintre marii scriitori români contemporani, membru al Academiei Române şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, D. R. Popescu, în lucrarea „Galaxia Grama”, spunea următorul lucru: „Sunt oameni care numai dărâmă”, făcând referire la un obscur profesor din Transilvania, Grama,  care, în loc să-şi fi urmat misiunea de profesor, a luptat toată viaţa pentru „a-l demola pe Eminescu”.

Contemporanul. Ideea Europeană nr. 3 din 2023. Theodor Codreanu publică eseul „Două secole de sonet românesc”.    Theodor Codreanu face referire la volumul scris de Florica Gh, Ceapoiu , intitulat „File din istoria sonetului românesc”, un volum despre care autorul ţine să precizeze că este „o continuare a cercetării ”Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul”, carte apărută tot la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române (Bucureşti, 2018) în coautorat cu muzicianul Florian Chelu Madeva”. Reţinem: 1. „Nu e de mirare că a fost atrasă de studierea sonetelor eminesciene (dar nu numai), cu titlul „ingineresc” „Lucrare tehnică şi estetică””, ingerinţă care a putut să-i displacă lui Nicolae Manolescu în cronica din „România literară” (nr. 10-11 din 2 martie 2018), latura tehnicistă fiind insuficientă pentru editologie şi exegeză.  Mai mult, autoarea amestecase oarecum criteriile tradiţionale ale editologiei eminesciene axate pe antume şi postume, introducând, în schimb,  pe acela tematic: sonete erotice, ale mării şi satirice. Ediţia sonetelor a luat şi la Petru Creţia împărţirea tematică în sonete lirice şi satirice, eminescologul recurgând însă la reconstituiri abuzive (cum le consideră, îndrituit, N. Georgescu) din fragmente manuscrise răzleţe.”; 2. „ File din istoria sonetului românesc” extinde problematica sonetului eminescian la întreaga istorie de două secole a sonetului românesc, specie care a atins cote estetice impresionante între literaturile naţionale ale lumii. Iar primul dintre indicii este tocmai Eminescu, adevărată axis mundi a liricii europene a sonetului de la Petrarca şi Michelangelo până la Shakespeare, la parnasieni, , la Baudelaire sau Rainer Maria Rilke. Cert este că alături de Eminescu s-au ivit maeştri români ai speciei.”; 3. „ Etapa de început a sonetului românesc este una de imitaţie, dacă ne raportăm la teoria sincronismului lovinescian, dar, în acelaşi spirit, şi de diferenţiere (tot în spirit lovinescian), în conformitate cu personalitatea autorilor, cu natura limbii române, a ethosului etnic şi a contextului istoric.”; 4. „Între multele aspecte decelate voi sublinia doar câteva care mi se par mai reprezentative pentru studiul cercetării istorice, culturale şi estetice la care a ajuns Florica Gh, Ceapoiu. Prima întrebare care îşi găseşte un răspuns întemeiat este aceasta:  „de ce a învins formula sonetului italian pus în balanţă cu cel elisabetan?”

Contemporanul. Ideea Europeană nr. 3 din 2023. Magda Ursache publică articolul polemic „Tolerăm intoleranţa?”    Spune autoarea: „Literatura română este scoasă la tablă, examinată politic şi interzişi cei incorecţi, puşi iarăşi la colţ roşu. „Necunoaşterea valorii naşte monştri”, notează Const. Trandafir.  „Oamenii de apă”, care iau imediat forma vasului „Cancel Culture”, sunt gata să rescrie tot, de la „Biblie” la V. Voiculescu. Să-l rescrie şi pe Eminescu? Ei, e mai greu să vâri soarele-n sac (vorba lui Ion Creangă”, dar se tot încearcă. Nu-i lipsit de dificultate să o faci, dar T. O. Bobe a încercat. Culmea ironiei, a luat un premiu Eminescu.  Banii nu miros a flori de tei. După Caesar Vespasianus Augustus: „Pecunia non olet!” Criticii de direcţie nouă, de-costructivistă, vor să-l vadă altfel: făcătură, fake. Ca istoricul dez-unirii, Lucian Boia pentru care Unirea e doar o ipoteză. Ce dacă Emil Cioran a scris: „Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”? Opera lui Eminescu, ni se spune, e a unui „organism uzat”. Să fie „Rugăciunea unui dac” (o capodoperă, după Cioran) expirată?  „Odă în metru antic – un semn de întunecare a minţii şo „Scrisoare III”, şcolărească? Un Scărlătescu (altul decât Mastercheful cu cuţite în dotare) contrazice ideea de poet nepereche. Găseşte trei: Creangă, Caragiale, Maiorescu. Doar că numiţii, trei, Doamne, şi toţi trei, n-au fost poeţi, atâta tot.  Alţi exegeţi scot la iveală poeme la care Eminescu mai avea de lucrat, ca să-l elimine din canon. Ioanei Bot (Both) îi displace sintagma de poet naţional şi român. Fiind canonic, e ilizibil, crede Bot (Both).”