O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN
Revista „Zon@ literară” nr. 7-8 / 2013 publică un interviu cu botoşăneanul Dan Lungu. Pune întrebări Paul Gorban. Redăm, din răspunsuri, acele pasaje prin care Dan Lungu se referă la Botoşani: a) „O, e complicat să vorbesc despre Botoşani… E un oraş de provincie, desigur, dar are ceva special, însă nu în sensul acesta mistic. Nu cred că există o aură specială pentru simplul motiv că s-a născut Eminescu acolo sau, dacă o are, eu unul n-o văd, pentru că am crescut acolo, în acea mitologie locală supărătoare. E un soi de patriotism local cu care se împăunează cei din prezent, foarte păgubos”; b)”Botoşaniul îmi pare mie important altfel, dincolo de această retorică. Îl găsesc interesant, de pildă, prin atmosfera lui generală, printr-un pitoresc al său, prin combinaţia aceasta interbelic – comunism – postcomunism, între rural şi urban”; c) „ Aş putea spune că la Botoşani părinţii au o încredere mai mare – mult mai mare decât în alte oraşe – în cultură ca instrument de accedere socială a copiilor. Ei cred că investind în cultura copilului îi asigură un viitor”.
În „Cronica” din septembrie – octombrie 2013, lui Daniel Corbu i se rezervă un spaţiu generos. Dintr-un eseu despre Dimitrie Cantemir, unul dintre marii umanişti ai Europei, este bine să reţinem rândurile în care face referire şi la Nicolae Iorga: „Privesc adesea, cu aceeaşi curată admiraţie portretul prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, pictat de Van Mour şi descoperit de alt cărturar român, Nicolae Iorga, în muzeul din Rouen. Portretul îl prezintă pe prinţul român spiritualizat, costumat oriental – occidental, cu perucă occidentală şi sceptru de principe ereditar”. În „Alexandru Macedonski, clasic al literaturii române moderne”, din acelaşi număr al „Cronicii”, Daniel Corbu ne aduce în atenţie , după cum spune, „epigrama pătimirii antume şi postume a lui Macedonski”: „Un X… pretins poet acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum / L-aş plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun / Căci până ieri a fost năuc / Şi nu e azi decât nebun”. Readucerea în memoria cititorilor a „celebrei” epigrame e şi un pretext de a prezenta justificarea lui Macedonski:”Niciodată nu am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Este o infamie pusă în cârcă de oameni interesaţi să-şi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa milă pentru cel pe care ei singuri l-au împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de la „Literatorul”.
O carte care trebuie citită: „Şi totuşi, limba română” de Vlad Pohilă (Editura „Prometeu”, Chişinău, 2008, 500 p. ). Reţinem: „…poetul leton Leons Briedis, un excelent cunoscător al limbii şi culturii române, traducător a vreo 40 de cărţi de autori români – inclusiv volume întregi de Ion Barbu, Ion Pillat, N. Stănescu, M. Sorescu, A. Blandiana, Gr. Vieru…- dar care, mi-a mărturisit că a-l tălmăci pe Eminescu îi este peste poate. Un patriot de excepţie, foarte sincer în iubirea-i pentru naţiunea şi cultura sa, Leons mi-a spus, totuşi: „Cum poate fi pus Eminescu alături de Rainis? Rainis al nostru e mare, însă el poate fi comparat, de exemplu, cu Vasile Alecsandri, pe când Eminescu e cu totul unic, incomparabil…”. O publicistă polonă, Ewa Junczyk, mi-a atras atenţia asupra unui studiu despre Eminescu, al conaţionalei sale Danuta Bienkowska – traducătoare a circa 60 de volume (cu precădere, proză românească), dar şi autoare a unor monografii despre literatura română, precum şi a unor cărţi despre Mihai Viteazul sau Al I. Cuza. În acel studiu, D. Bienkowska făcea o paralelă între Eminescu şi poeţii naţionali ai polonilor, Mickiewicz şi Slowacki, menţionând că aceştia din urmă au o lirică de mare talent, şi totuşi, mai greoaie decât a lui Eminescu… poate şi din cauza accentului fix din limba polonă (mereu pe a doua silabă, de la urmă, a cuvintelor). Efectiv m-a dat gata un coleg de breaslă de la Târgu-Mureş, un etnic maghiar care, după 1990, s-a repatriat la Budapesta şi care mi-a mărturisit într-o discuţie: „Eminescu e genial în poezie, dar şi în publicistica sa. Măcar pentru că a etalat acest adevăr – că ungurii ar vrea să maghiarizeze până şi pietrele din Transilvania! Petofi Sandor al nostru, din păcate, s-a mulţumit cu banale insulte la adresa „olahilor”(= românilor)”. Scriitorul şi criticul literar rus Iuri Kojevnikov, excelent cunoscător al literaturilor franceză şi română, un foarte bun eminescolog şi traducător al poeziei eminesciene, scria într-un studiu că „românii sunt nişte norocoşi, având un talent de anvergura lui Eminescu”. Şi Elena Loginovski, autoarea unor monografii contrastive despre Puşkin şi Eminescu, mai curând fără să vrea, strecoară un adevăr: „aceşti scriitori sunt ambii uriaşi pentru popoarele cărora le aparţin, însă Puşkin e mare mai ales pe orizontală, pe când Eminescu – şi pe orizontală şi pe verticală”. În fine, o scriitoare estonă, Lilli Promet (1922 – 2007), o sinceră admiratoare a culturii române, citindu-i versurile în traduceri estone, iar proza în versiuni germane, a notat într-un eseu: „Ferice de poporul care a dat lumii pe Eminescu!”.
Consecvent promisiunii de a scoate cel puţin o carte pe an, Mihai Matei ne aduce în dar (spun aceasta fiindcă lansarea a avut loc la sfârşitul lui decembrie 2013, iar autorul a pregătit fiecărui participant câte o carte, pusă cu grijă în câte un plic, fiecare conţinând o dedicaţie personalizată) „Jurnal de călătorie” (Editura „Quadrat”, Botoşani). Multe cărţi a scris Mihai Matei, dar eu mă aflu încă sub impresia pe care mi-a lăsat-o o carte scrisă prin 2008 şi intitulată „Evocări”. Fiindcă într-o evocare vezi nu personalitatea, cât moralitatea unui autor. Întreaga personalitate a lui Mihai Matei se regăseşte, mai peste tot în scrierile sale, într-un singur citat. Spre exemplu, „Evocări” deschide capitolul cu un citat din Homer: „Eu sunt câte puţin din tot ce am întâlnit”, şi îndrăznesc să afirm că autorul va fi de acord că este câte puţin din toţi cei care se aflau în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” în momentul lansării „Jurnalului…”, dar şi din mirajul locurilor pe unde a umblat.
Scriitura lui Mihai Matei, fie evocare, fie jurnal, fie monografie, dă în vileag un spirit echilibrat, modest, altruist şi dominat de ceea ce numim disciplină intelectuală.
Dar edificiul afectiv al lui Mihai Matei nu este alcătuit doar din oameni ci şi din locuri, evenimente, întâmplări. El posedă măiestria de a dezbrăca fiecare moleculă a edificiului său afectiv, în final dezgolind epoci, cum ar fi cea interbelică în monografia Colegiului „Eminescu”, epoca ceauşistă în „Evocări”, epocă în care orice gest, cât de neînsemnat, putea fi un risc, sau epoca postmodernă a toposurilor, prinsă prin jurnalele de călătorie.
Mă aflu la vârsta la care pot afirma că, intersectându-mă în diferite situaţii cu Mihai Matei, fie înainte de Revoluţie, fie după, este un om cu vocaţie morală ceea ce transformă scrisul său într-o nealterată voce morală.
Cam acestea au fost ideile principale ale intervenţiei mele alături de Dumitru Ivan şi Dan Prodan. Îi mulţumesc pentru citatul de pe pagina a patra, citat luat dintr-o cronică a mea la carte sa „Evocări”.