O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

MIHAI EMINESCU – PROBLEMA ŢĂRĂNEASCĂ

Mihai Eminescu. Din „Mâine, duminică, e ziua hotărâtă…” („Timpul” din 8 octombrie 1878): „Să descoperim oare toate păcatele câte s-au comis până în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din ţară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat, ce se păstrează de bătrâni ca obicei al pământului, ca datina moştenită;  nu e şcoală înfiinţată care să nu  fi fost o unealtă contra limbii lui şi a bunului său simţ, nu e instituţie care să fi răspuns la adevăratele lui trebuinţe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce şi-a păstrat frumoasa  limbă străveche, frumoasele datini, care şi ele pier din zi în zi sub suflarea îngheţată a unui veac străin de toată fiinţa noastră.”

Mihai Eminescu. „Dispreţuieşte orice soi de speculă” (manuscris 2257):  „Dispreţuieşte orice soi de speculă: fie specula de idei a politicienilor, a gazetarului  venal, fie specula de bani a cămătarului şi a negustorului uzurar, fie specula de tine însuţi, a lingăriei şi a cocoteriei. Munca, iubite popor românesc, iată sufletul şi creatoarea tuturor lucrurilor mari.”

Mihai Eminescu. „Munca, iubite popor românesc…” (manuscris 2263): „Munca, iubit popor românesc. / Iar ţie îţi zic: / Munca, popor românesc, / Există un secret – Dumnezeul lumii / mecanica universului.”

Mihai Eminescu. Din „De bine de rău…” ( „Timpul” din 15 februarie 1880):  1.„Singurul strat social la noi în ţară care dă producţia cea mare este populaţia rurală.  Care este însă soarta acestei populaţii? Ţăranul în genere este foarte sărac, pentru că produce pentru sine foarte puţin, şi astfel se hrăneşte rău mai mult din cauza lipsei decât din obiceiul frugalităţii; aşa fiind, populaţia de la ţară descreşte mereu. În starea aceasta economică, ţăranul este dat pe mâna unei administraţii stupide, corupte şi brutale, care, în loc să-i îngrijească de interese, să-l ajute a-şi îmbogăţi soarta şi să-l ocrotească, îl prigoneşte, îl jefuiesc şi-l maltratează.”               2. „Ţăranul nostru cu oamenii stăpânirii e ca oaia care umblă printre scaieţi.; în tot scaietele trebuie să lase câte o şuviţă de lână, mai mare ori mai mic, după cum o fi şi scaietele.”

Mihai Eminescu. Din „Ţăranul român, sărmanul ţăran român!…” („Timpul” din 19 aprilie 1879): „Ţăranul român, sărmanul ţăran român! I-am dat moşie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-şi facă parte din averea lui; i-am dat drepturi pentru ca noi înşine să tragem foloase din ele; l-am făcut liber ca cerbul în pădurea cutreierată de vânători şi neatârnat ca frunza purtată de vânturi; l-am înăbuşit cu binefacerile libertăţii, încât astăzi îi vine să strige: „Dă-mi, Doamne, o stăpânire aspră şi dreaptă, ca să mă scape de cei ce mă iubesc în gura mare!”  Atunci când coconaşii, unii flămânzi şi alţii îmbuibaţi, au venit cu „libertatea” şi cu „fasoanele” de prin ţările străine şi au început să îmbete lumea cu vorbe frumoase, erau atunci oameni cu greutate şi cu pricepere, care cunoşteau ţara, obiceiurile şi nevoile ei şi care ne ziceau să nu prea ne grăbim cu „libertăţile” şi cu primirea aşezămintelor străine, pentru ca nu cumva să ne pară rău mai târziu.”

Mihai Eminescu.  Din „De doi ani şi mai bine…”  („Timpul” din 27 iulie 1879): „Nu numai legile noastre sunt copiate ad literam de pe legi străine, fără a ţine în seamă nici dreptul naţional moştenit, trecut în codicele vechi, nici stările de lucruri de la noi, dar până şi regulamentele speciale ale serviciilor publice, până  şi circularele ministeriale sunt traduse adeseori după calupuri străine, de se potrivesc sau nu se potrivesc. Această stare de lucruri devine şi mai tristă când vedem că ea, în loc de a înceta, continuă mereu, crescând încă prin veşnica emigrare a junimii studioase în străinătate, de unde ea – în locul culturii adevărate –  aduce suficienţă şi pretenţii cu asupra de măsură exagerate.”

Mihai Eminescu. Din „Două monografii…” („Timpul” din 5 septembrie 1881): „Două monografii s-au scris în timpul din urmă care se ocupă în cea mai mare parte cu soarta populaţiunilor noastre de la ţară.  Una, intitulată „O pagină din istoria contimporană a României din punct de vedere medical, economic şi naţional”, e datorită d-lui dr. Istrati; cealaltă, „Ţăranul”, o datorăm experienţei lungi a d-lui A. V. Millo.  Cartea tânărului medic cuprinde un material foarte bogat pentru explicarea stării actuale a ţării.  Într-un volum de 500 de pagini se ţine seama de studiile demografice făcute până acum, s-arată,  cu date statistice adunate din diferite izvoare, că populaţiunea ţării, îndeosebi elementul român, e supus unei continue descreşteri; că românii emigrează din ţară, iar străinii imigrează; că rasa română degenerează în urma exploatării la care este supusă. Mizeria produsă prin greutăţi publice, parte dă naştere la deosebite boli,  parte favorizează răspândirea lor.  Cartea d-lui A.V. Millo e mai puţin voluminoasă, cestiuni demografice nu sunt atinse aici, dar s-arată clar şi după o zilnică experienţă efectul dezastruos pe care l-au avut  legile nouă. (…) Amândoi autorii sunt inspiraţi de-o adâncă iubire  pentru popor şi amândoi sunt de una şi aceeaşi părere că rasa română e jertfa spoliaţiunii şi a mizeriei produsă în mod artificial; că statul, legile, trebuinţele apusene a claselor dirigente, indiferentismul şi neactivitatea acestor din urmă conspiră a aduce la degenerare tocmai partea cea mai importantă a poporului nostru.”