O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
Gheorghe Tomozei. Despre sonetele lui Eminescu. „Eminescu a scris 26 de sonete, realizând o interpretare proprie a endecasilabului iambic inspirată de varietăţile ritmice ale tipurilor de versificaţie germanică şi prin eliminarea (după L. Galdi) a formei de endecasilab „a maiore” şi utilizarea cezurii flotante, aparent nemotivată de sintaxa genului, dar sugerând o mai modernă exprimare, capabile să înlăture obositoare regularităţi şi să confere o ideală capacitate de surpriză. Conştient de autenticitatea inovaţiilor sale , Eminescu îşi denunţă sistemul într-un sonet simbolic intitulat „Iambul”, care îi sintetizează opţiunile: cezura fluctuantă nu prejudiciază discursul ritmic şi ceva din aura glacială a sonetului clasic dispare, sonetul e „umanizat”, el capătă neaşteptate vibraţii muzicale şi culori, el dobândeşte o „viaţă” interioară dinamizatoare.”
Mihai Eminescu. Sonetul „Iambul” (1878). „De mult mă lupt cătând în vers măsura, / Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, / Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri, / Ce fără piedici trec sunând cezura. // Ce aspru mişcă pânza de la steaguri, / Trezind în suflet patima şi ura – / Dar iar cu dulce glas îţi împle gura / Atunci când Amor timid trece praguri! // De l-am aflat la noi a spune n-o pot; / De poţi s-auzi în el al undei şopot, / De e al lui cu drept acel preambul – // Aceste toate singur nu le judec… / Dar versul cel mai plin, mai blând şi pudic, / Puternic iar – de-o vreme – e pururi iambul.”
Gheorghe Tomozei. Despre cele trei sonete, fără titlu, ale lui Eminescu tipărite în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1879. Preluând din începutul primului vers, acestea sunt: „Afară-i toamnă…”, „Sunt ani la mijloc…” şi „Când însuşi glasul…”. „… apărute la numai 11 ani de la „Cursul integru de poesie generale” al lui Heliade, îmbogăţesc brusc poezia noastră cu creaţii fără egal, de neprevestit aproape pentru cel familiarizat cu lirica secolului al XIX-lea, dovadă a rapidei expansiuni a geniului românesc în zona de spiritualitate pentru care aparent n-a avut chemarea predestinării. (…) Tripticul eminescian de sonete a conferit literaturii române o fantastă saturare a formulei tehnice, sonete rămase pentru generaţiile ce au urmat stingerii Luceafărului modele fără cusur, întruchipări ale perfecţiunii.”
Mihai Eminescu. Sonetul „Afară-i toamnă…”. „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; / Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri / Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată. // Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; / Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată, / Să stai visând la foc, de somn să picuri. // Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, / Visez la basmul vechi al zânei Dochii; / În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri; // Deodat-aud foşnirea unei rochii, / Un moale pas abia atins de scânduri… / Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.”
Mihai Eminescu. Sonetul „Sunt ani la mijloc…”. „Sunt ani la mijloc şi încă mulţi vor trece / Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, / Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, / Minune cu ochi mari şi mână rece. // O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, / Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă lasă a petrece / Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi. // Tu nici nu ştii a ta apropiere / Cum inima-mi de-adânc o linişteşte, / Ca răsărirea stelei în tăcere; // Iar când tevăd zâmbind copilăreşte, / Se stinge-atunci o viaţă de durere, / Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.”
Mihai Eminescu. Sonetul „Când însuşi glasul…”. „Când însuşi glasul gândurilor tace, / Mă-ngână cântul unei dulci evlavii – / Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei? / Din neguri reci plutind te vei desface? // Puterea nopţii blând însenina-vei / Cu ochii mari şi purtători de pace? /Răsai din umbra vremilor încoace, / Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii! // Cobori încet…aproape, mai aproape, / Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, / A ta iubire cu-n suspin arat-o, // Cu geana ta m-atinge pe pleoape, / Să simt fiorii strângerii în braţe – / pe veci pierduto, vecinic adorato!”
Editori ai sonetelor lui Eminescu. 1. Louis Barrol: „Sonnets” („Socec”, 1933, 9 sonete); 2. Petru Creţia: „Sonete” („Porto-Franco”, Galaţi, 1991, 1997, 32 de sonete); Emanoil Marcu: „Elegii şi sonete” (bilingvă româno-franceză, „Junimea”, Iaşi, 1994, 23 de sonete); Ion V. Boieriu: „Sonete” („Dacia”, Cluj-Napoca, 1995, 32 de sonete); Florica Gh. Ceapoiu, Florian Chelu Madeva: „Din laboratorul lui Mihai Eminescu. Sonetul. Lucrare tehnică şi estetică” („Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2018, toate sonetele). Datele acestei secvenţe au fost extrase dintr-un „dosar de presă” al Editurii „Junimea”, semnat de Mircea Coloşenco.