O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Alexandru D. Funduianu împlineşte azi, 1 martie 2023, 70 de ani.  Când am citit vorbele acestea ale lui Dimitrie Gusti, că “cea mai înaltă datorie etică a cuiva este să devină o personalitate”, am încercat să fac o listă, una care să  constituie baza edificiului meu afectiv. Şi am început-o cu Al. D. Funduianu, matematicianul. O activitate  susţinută în domeniul acestei discipline (profesor la clasă, profesor la centrul de excelenţă, activitate în cadrul societăţii de profil, propunător de probleme în culegeri şi reviste de specialitate, autor de cărţi de specialitate,  etc.) i-a conferit o autoritate morală de necontestat care i-a completat identitatea, înscriindu-se în galeria profesorilor de matematică ce au adus plusvaloare învăţământului botoşănean şi naţional. Astfel au apărut cele două lucrări de autor: „Locuri geometrice în geometria plană” („Agata”, Botoşani, 2007) şi „Elemente de topologie pe dreapta reală şi în plan” („Agata”, Botoşani, 2010).

A urmat Al. D. F. poetul. A debutat cu volumul “Şi iată…” („Eidos”, Botoşani, 1995)şi a continuat cu o poezie care  lasă în urma ei idei cu gust de aforism. Versurile acestui poet vin dinspre ceea ce Blaga numea cunoaştere paradisiacă, generatoare de senzaţii dintr-o zonă a graţiei.  El este un poet al timpului trecut şi prezent, şi cu toate acestea nu-l interesează veşnicia pe care Borges o numea “o frumoasă născocire”. Dacă vreţi să-l înţelegeţi pe poetul Al. D. Funduianu, mergeţi pe o  logică care nu putea să-i fie impusă decât  de divinitate: nu copacii îşi caută florile, ci invers. Nu poetul îşi caută  trecutul, ci invers, trecutul îl caută pe Al. D. F. Calea aceasta paradoxală a sensurilor, induce faptul că nu Al. D. Funduianu caută poezia, ci poezia aleargă după el. Aleargă, după cum am mai spus-o cândva, deschizându-i patru porţi: poarta comunicării cu lumea, poarta gândirii pozitive, poarta sinelui şi poarta dintre Ţara Candorilor şi Restul Lumii.

În poemele lui Al. D. Funduianu se insinuează, ca o injecţie binefăcătoare,  elemente de filozofie apuseană, pe care Mircea Vulcănescu o caracteriza ca una în care îşi fac loc timpul moral şi timpul mistic,  primul  bazându-se “pe libertatea de a delibera şi hotărî”, al doilea   “pe intuiţia directă  a existenţei”. De aici senzaţia că Al. D. Funduianu se desfăşoară greu, dar când o face e asemeni unei flori de cactus care, după  trei – patru ani izbucneşte în toată splendoarea sa pentru a spune ceva fundamental. O confirmă volumele “Şi iată…şi alte versuri” (1996), “A pune în rană candoarea” (1998), “Prin şi printre simboluri” (2013, 2014) şi altele.

A urmat omul “aberaţiilor”, nişte frumuseţi ale minţii  ce cultivă paradoxul, reţeta fiind  rezultatul unui melanj între polemica de sorginte franceză şi didacticismul de tip german, care aveau să fie transformate, după cum veţi vedea în cartea în discuţie, în epigrame: “Schimbare de stil, nu şi de nărav” – “O vreme scris-am realist / Că “aberez şi deci exist!” / O fac şi azi, căci nu e dramă… / Dar aberez în epigramă!”

Apoi s-a impus epigramistul, obligat fiind să vină şi cu o  “Justificare literară” – “N-aş vrea să intru în păcat / Şi să aprind în suflet drama, / Că nu-s ostaş, nici avocat, / Dar “arma” mea e…epigrama.”  L-am urmărit încă de la prima carte de epigrame   pe care a intitulat-o “Mărţişoare” (“Quadrat”, Botoşani, 2017) având, din prea multă modestie,  şi  adăugirea “catrene” lângă cea de “ epigrame”. Deşi tot ce scrie Al. D. Funduianu are acoperire într-un talent autentic, el nu a forţat mâna destinului, nu s-a aruncat în răspunsuri, dueluri sau abordări pripite fără acea siguranţă a exactităţii. Tehnicii  epigramei acestui autor i se supune spiritul timpului trait, reacţiile  auditorului ocupând, pe axa inteligenţei creative, intervalul [z ; h_s], unde z = zâmbet, iar h_s = hohot de râs. Sub aceste auspicii  a apărut şi recentul volum semnat de Al. D. Funduianu:  „Chipuri, stări şi demascări” (Editura „Quadrat”, Botoşani, 2021).  Deschizând volumul, atenţia ne este atrasă de exordiul distinsului epigramist Vasile Larco, unul destul de consistent  şi pertinent. Reţinem: „Epigramele lui Al. D. Funduianu nu conţin lungimi nejustificate, cuvinte licenţioase, disonanţe,  atacuri la persoană, dumnealui scoate în evidenţă meteahna, viciul, nu persoana în cauză, cu speranţa: ridendo castigat mores.  A râde e la îndemâna oricui. Motivele de râs sunt multiple, cum tot la fel sunt şi cele de plâns, care, de multe ori, se întrepătrund”.

Parcurg cele nouă capitole (creaţia literară, politica, femeia, beţia, prostia, educaţia, aberaţia, agora) şi descopăr un autor plin de un umor delicat şi tandru din care, asemenea unui gheizer, ţâşneşte înţelepciunea.  Nicăieri, vorba lui Andrei Pleşu, „nu întâlneşti puseuri de macho”, logica e la ea acasă, ironia are un mare grad  de cordialitate. Încerci să faci o selecţie şi constaţi că ţi-e greu să te decizi.

Pe  fiecare  pagină parcursă a volumului semnat de Al. D. Funduianu  dai de urmele unui romantic, în sensul că înainte de a fi ironic autorul vrea să exprime ceva care vine din firea sa      ( „Ironie” – „Suntem file dintr-un tom, / Nişte mişcătoare roţi, / Râde-n viaţă om de om / Şi-apoi moartea de noi toţi.”). Se simte acest imbold printr-un ataşament categoric la manifestul  lansat cândva de antropologul Vintilă Mihăilescu     („Să nu dispreţuieşti!”) şi explicat astfel de un alt antropolog, Alec Bălăşescu: „În dispreţ, în sarcasm, zeflemea sau băşcălie (puterea ca „umor”), încercăm eliminarea, anularea celuilalt. Dar primii cărora le facem rău suntem noi înşine.  Pentru că dispreţul nu-l face pe celălalt să dispară, ci se întoarce ca un bumerang asupra sinelui, care se micşorează la reproducerea mecanică a aceluiaşi. Fără celălalt nu existăm. În absenţa lui, sinele dispare în masa amorfă a identicului”.  Dacă mulţi epigramişti sunt sociologi convinşi, alţii contaminaţi de mania psihologismului, Al. D. Funduianu este un fel de antropolog, în sensul că epigrama lui,   care se referă şi ea la om ca toate celelalte,   ne descrie  cum apare omul contaminat de amoralitate şi cum se complace el în ambianţa  socială, culturală şi economică.  Volumul acesta, „Chipuri, stări şi demascări” (Editura „Quadrat”, Botoşani, 2021) reuşeşte să ne arate prin ce se diferenţiază  de ceilalţi omul pasibil a fi  personaj de epigramă:  „Pe plus” – „Eu nu m-am integrat în găşti, / Că lumea-i de atâtea tipuri – / Am întâlnit în viaţă măşti, / Dar şi deloc puţine chipuri.”; „Prietenul anevoie se cunoaşte” – „Nu-l înţeleg pe omul care  / Te-ajută iute cu părerea / Şi-ţi ţine scara la urcare, / Doar spre a savura căderea.”; „Eu şi şeful” – „Avem comune semnalmente – / Eu: funcţii, grafuri, permutări / El: funcţie, aranjamente / Plus…fel de fel de combinări.”;  „Fără vreo aluzie” – „Mult mi-a folosit în viaţă / Ce m-au învăţat străbunii: / Când îi întâlneşti, învaţă / Cum să ocoleşti nebunii” etc.

Arhitectura volumului pune în evidenţă profilul metodologic al autorului. Organizate pe nouă capitole, primele epigrame sunt adresate breslei  din care face parte, aceea a scriitorilor,  fiind puse sub titlul „E uşor a scrie…”. Reţinem primele două epigrame  ca o excepţională introducere la acest capitol: Menire” – Arta, fără-a fi opaci, / Jos ne-a dat de prin copaci, / Iar absenţa-i, mare cost: / Ne va duce unde-am fost.”; „Truism” – „Spun un lucru neplăcut, / Cu valenţă „mitică”: / Un artist ori e făcut, / Ori ucis de critică.”

Urmează politicienii despre care se spune de sute de ani că ei mint. Tom Phillips, într-o carte a sa despre adevăr, adaugă faptul că „mint despre lucruri importante, şi mint şi despre lucruri neînsemnate, şi mint despre lucruri de toate dimensiunile cuprinse între cele două extreme”. Al. D. Funduianu, prin cel de-al doilea capitol („Ars…politica”), intră cu fineţea-i specifică în acest domeniu special al politicii, denumită de acelaşi Tom Phillips  ca fiind un „infern al eternei înşelăciuni”:  „Necazul politicienilor” – „Confundaţi, des, cu blatiştii / Şi loviţi cumva-n amor, / Ni se plâng că doar dentiştii / Se mai uită-n gura lor.”; „Unor politicieni” – „Scot, acum, din hibernare / Tras de păr şi de perciuni / Un „Program de guvernare”, /C-o „Anexă de minciuni”.”;  „Negocieri politice” – „La piaţă, trocu-i iminent / Când ai ceva de cumpărat, / Dar ce se-ntâmplă-n Parlament / E iarmaroc adevărat.”;  „Nedumerire” – „Nu ştiu cum să-mi spun părerea / Fără-a le stârni mânia: / Cei aleşi iubesc puterea, / Mai presus de România?”; „Demnitarul micime” – „Observaţii pertinente / Am, că dânsul ani de-a rândul, / Bate ţări şi continente, / Iar pe mine numai gândul.” E drept, am ajuns în etapa pe care  ştiinţele auxiliare o numesc postadevăr. Dar tot exponenţii lor se întreabă: „a existat vreodată o epocă de aur a adevărului?”  Se pare că nu, şi asta o ştiu foarte bine epigramiştii, printre ei aflându-se şi Al. D. Funduianu: „Destin” – „Constat, se vede foarte clar, / O fi blestem de la străbuni, / Că, Doamne, noi avem un dar… / Să fim la rele foarte buni!”

Femeia ocupă un capitol aparte în economia volumului semnat de Al. D. Funduianu („Păcatele Evei”). Se atestă ideea că „umorul este un fenomen rezervat în cea mai mare măsură bărbaţilor”. Şi continuă Terry Eagleton în cartea sa intitulată simplu „Umor”: Dat fiind răceala naturală a firii lor, femeile tind să fie deficiente în această privinţă”. Şi continuă Eagleton pe această aserţiune cu care n-aş prea fi de acord, fie şi exemplificând, dacă ar fi cazul, prin numărul mare de epigramiste cu volume sau active pe facebook. Constat că nici  Al. D. Funduianu nu este de acord: „Conjugală” – „Cred c-a spus-o un om cult / Vina nu o daţi pe mine, / Că bărbaţii mint mai mult, / Iar femeile…mai bine.”;  „Familie modernă” – „Soţia, astăzi, mi-a urat / Să am un week-end minunat / Şi i-am răspuns, cu plecăciuni: / La revedere, deci…pe luni!”;  „Convieţuire” –  „Când două femei se ceartă, / Cum se mai întâmplă-n viaţă / Diavolul, profan în „artă”, / Stă, ascultă şi…notează.”; „Pe facebook” – „M-am supărat pe soaţa mea ( Că a postat făr`  de perdea, / Dar, cu surprindere,-am aflat  / C-a dat perdeaua la spălat”. Simt  că Al. D. Funduianu crede în sinea sa, după cum se spune,   că feminitatea  se prezintă adesea ca formă supremă a sofisticării, ceea ce face să predomine ironia situaţională.

O celebră epigramă scrisă de Păstorel şi dedicată unui antialcoolic (“Oare nu-ţi mai aminteşti / Vorba din bătrâni lăsată? / Din beţie te trezeşti, / Din prostie niciodată”)  a dat, prin V3 şi V4 titlurile a două capitole de o consistenţă ideatică aparte în arhitectura volumului propus de Al. D. Funduianu. Beţivii sunt oamenii care adesea “plutesc”, ori cineva, cu care sunt de accord, spunea că  pentru ei “plutirea nu înseamnă nici înălţare, nici nu e metodă sigură împotriva căderilor”.  Un  “Sondaj bahic” ( “Iubiţi prieteni, vă reţin / Cu fapte clare din anchetă, / Că adevărul este-n vin; / Minciuna e pe etichetă”), o inspiraţie “După Păstorel” (“Spune-o vorbă din bătrâni: / Bună-i apa din fântâni! / Dacă-o bei cu vin, altoi, / Câţiva stropi, la un butoi”), o concluzie privind “Sărbătorile, la noi” (“Românii-s oameni plini de har, / Văd în oricare sărbătoare / Doar partea plină din pahar / Golind-o dintr-o răsuflare!”), caracterizările  făcute “Unui turmentat” (“Vine-un om de faimă-n sat, / Predispus la-ncăierări, /Căci se crede om umblat… / Circulând “pe trei cărări”!) sau  unui “Chefliu oropsit” (“Când i-a mai slăbit puterea / Zise, sunt bătrân şi basta, / Dar cu cât mai bună-i berea, / Cu atât mai rea…nevasta!) întăresc  titlul acestui capitol. Beţivii sunt cei care asigură liantul oricăror activităţi. Puteţi să vă imaginaţi cum ar arăta o nuntă fără existenţa lor, sau o bodegă fără ei? Ca să nu mai vorbim de boemi, cei care asigură segmentul inteligenţei deschise! Mai mult, vă puteţi imagina opera lui Caragiale fără acel “cetăţean turmentat şi veşnic magnetizat”? Al. D. Funduianu ştie aceste lucruri şi, privindu-i cu un anumit grad de cordialitate, le-a asigurat un capitol în cartea  sa.

Pornind de la o “Constatare” ( Spunea, mâhnit, un om cu carte: / Se-ntâmplă deseori în viaţă / Cei buni să fie daţi deoparte… / Şi idioţii scoşi în faţă!), Al D. Funduianu  a luat în vizor şi proştii. Ca un epigramist care se respectă  le-a observat comportamentul fiind obligat de evidenţe să apeleze la termenul  “Fatalitate” (“Nici frizerul care-i tunde / Şi nici alte minţi titrate / Nu pot face ei rotunde /   Capetele lor…pătrate.”), intrând în armonie  cu autorul “Enciclopediei   prostiei”, Matthijs van Boxsel,  care crede că “nimeni nu este suficient de inteligent pentru a-şi înţelege propria prostie”, şi cu I. L. Caragiale  care era convins că “nimic nu-i arde mai mult pe proşti, ca râsul”. 

Profesor cu simţul umorului, Al. D. Funduianu vede sub sloganul “România educată”  o interminabilă politică de vorbe, nerămânându-i decât să  dea dovadă de “Optimism” (“Nu m-ascund după perdea, / Că sunt om dintr-o bucată, / Mort sau viu, tot voi vedea / România educate!”).  „Aberez, deci…exist!” este un capitol pe care îl apreciez pentru că pune în valoare nişte frumuseţi ale minţii „aldefeiste”.  Prin „aberaţiile” sale, Al. D. Funduianu o coteşte spre hedonism, definit ca etică potrivit căreia scopul vieţii este plăcerea, în cazul autorului nostru  de a se autoironiza: „Suspect de modestie” („Să previn orice efecte, / Stilul vieţii mi-l respect: / Încărcat sunt cu defecte / Dar, în rest, sunt om perfect!”), „Aberaţie” („Nu-mi acopăr handicapul, / Dimpotrivă, franc vă zic: / Dacă eu mi-aş pierde capul, / Nu aş pierde mai nimic!”), „Autoportret” („Eu tac, ascult şi nu-s în faţă, / Acord, dar nu pretind respect / Şi tocmai pentru asta-n viaţă, / Am fost, rămân, voi fi suspect.”), „Încă o veste” („Mi-a prezis un decident, / Om sus-pus, cu multă carte, / Că de n-am vreun accident, / Voi trăi mult, pân` la moarte!”).

„Agora…” e un capitol care nu-şi propune să încurajeze „agorismul” ca un curent anarhist, ci preia sub formă extinsă  rolul avut la începuturi de acest loc. Autorul coboară între oameni, observă şi se exprimă prin epigramă. Sunt  relevate cele şase umori proprii omului, în accepţiunea lui Andrei Pleşu: vanitatea, antipatiile personale, pofta de notorietate, frustrarea, inflaţia propriei competenţe şi idolatria propriei „instalări”, iar din altă perspectivă, cele patru tipuri de identitate găsite de Alex Muchielli: de faţadă, diferenţială, atribuită (prescrisă) şi negativă: „Din statistici” (O fi clima la extreme, / Însă eu observ, de-o viaţă, / Că indiferent de vreme / Pe la noi mereu e…ceaţă!”);  „De gustibus” („Eu sunt un om destul de blând, / Cu judecată şi integru, / Dar când l-aud pe Dan ţipând  / În faţa ochilor văd Negru!);

„Instantaneu rustic” („Întors acasă fiul, vineri, / Cu păr cărunt şi plin de bani, / Văzu că-n sat sunt numai tineri / De peste…şaptezeci de ani!”); „Avansat în funcţie” („Un vechi şi foarte bun amic / S-a ridicat atât de sus / Că-l văd aşa ca pe Iisus, / Doar că, de mii de ori, mai mic.”).

Ultimul capitol, „Oameni ca…lumea!”, preia titlul unui volum scris de  Vasile Larco . El  cuprinde, după cum spune autorul, „un schimb de amabilităţi (cu, sau fără ghilimele!)  găzduit, vreme de mai multe săptămâni, la rubrica „Loc de dat cu…epigrama” de pe „ştiri.botoşani.ro”,  cu autorul volumului amintit.  Dialogul debutează calm, protagoniştii călcând precaut pe un covor de mătase: Al. D. Funduianu:  „Am încercat să aflu, de la o Doamnă, cine este…Cel mai bun epigramist? Şi, iată, Ce a ieşit – „Cârcotaş cum sunt, fireşte, / O întreb prudent şi parc-o / Văd cum, galeş, mă priveşte: / Cred că cel mai bun e Larco!”. Răspunde Vasile Larco:  „Eu ştiu că n-am făcut minuni, / Iar doamnei nu-i opresc elanu`, / Dar sunt şi alţii foarte buni; / ca de exemplu: Funduianu!” Încet-încet mătasea se estompează, dialogul transformându-se într-un veritabil duel în forma teoretizată de N. Bunduri, în sensul că  atacul şi contraatacul dau cursivitate luptei, iar împunsăturile  au acea gingăşie diluată în ironie.

În ceea ce priveşte delicatele cerinţe pe care le presupune  epigrama, nu pot adăuga mai mult decât o spune Vasile Larco în prefaţă: „…eu mi-aş permite să spun că nasc şi-n Botoşani epigramişti. Epigramişti de valoare printre care se află şi scriitorul Al. D. Funduianu. Epigramele sale respectă rigorile „buturugii mici a literaturii”, în sensul că au: poantă, măsură, ritm, rimă, muzicalitate, adresabilitate, originalitate etc.

Beneficiind  de grafica unui alt botoşănean talentat, Florin Grosu,  volumul „Chipuri, stări şi demascări”   reprezintă o adevărată istorie a mentalităţilor  organizate  sub auspiciile filozofiei „aldefeiste”.