Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 1, ianuarie 2022.  Apărută cu o mică întârziere, poşta mi-a adus  revista pe 8 februarie.  Prima pagină îl prezintă pe Eminescu, posibil semn că revista îşi dedică paginile „Luceafărului poeziei româneşti”. Nu este chiar aşa. Doar un singur articol semnat de Mihai Zamfir şi intitulat „Ziua lui Eminescu”. Mihai Zamfir îşi începe  scurtul eseu cu o întrebare: „I se poate pune la îndoială lui Eminescu valoarea absolută?” Şi tot el răspunde: „Răspunsul e negativ. Nici unui român care ţine condeiul în mână, nici unui critic, filozof sau ziarist nu-i trece prin minte să întreprindă un asemenea exerciţiu, sortit din pornire eşecului.  Cei câţiva contemporani ai poetului care au ridicat rezerve sau l-au calomniat au intrat în istorie drept exemple aberante de mărginire sau de  stupiditate. Eminescu rămâne unic şi inegalabil. Acest statut, la care s-a ajuns în chip progresiv, de-a lungul unui secol şi ceva de posteritate, evidenţiază un singur lucru:  Eminescu a depăşit graniţele literaturii pentru a deveni simbolul unor realităţi spirituale mult mai generale; ele ating teritorii îndepărtate de literatură, precum politica, filozofia, istoria, lingvistica sau economia. Eminescu, emblemă naţională, e totuşi un caz aproape fără precedent. Continuă Mihai Zamfir: ”Dispunem de suficiente documente autentice privitoare la viaţa poetului pentru a ne da seama că pe el îl caracteriza o modestie comportamentală legendară. Perfect convins de propria sa valoare poetică şi intelectuală, Eminescu se manifestă ca persoană socială fără nici un fel de orgoliu sau de vanitate. Admiraţia unanimă a unui întreg popor pentru el, pe timp nedeterminat de lung, i-ar fi provocat o mare surpriză. Corespondenţa, şi mai ales scrisorile către Veronica Micle, recent descoperite şi publicate, rămâne o mărturie a nivelului social şi material modest la care poetul se situa pe el însuşi.”  Mihai Zamfir crede că diminuarea lecturii poeziilor sale, prezenţa numelui său în discursuri solemne şi programe politice, ignorarea  exegezei eminesciene din ultimele decenii au dus la un recul în interpretarea poeziilor acestuia. Merită reţinut finalul acestui eseu: Pentru românii anului 2022, mai familiare decât poezia lui Eminescu au devenit „Premiul Naţional pentru Poezie” din luna ianuarie, apoi aşa-numita „Zi a Culturii”, legată tot de 15 ianuarie, Teatrul „Eminescu”, Librăria „Eminescu”, Editura cu acelaşi nume. Câteva dintre apelativele de recunoaştere a lui Eminescu au luat naştere mai mult sau mai puţin întâmplător, dar s-au fixat cu forţa lucrurilor comune. Alături de „Poetul Naţional”, acela de „Luceafărul poeziei româneşti” are, în discursul obişnuit aceeaşi persistenţă diabolică. De unde provine el? Unul dintre cei câţiva vorbitori la înmormântarea lui Eminescu, un student,  a avut în acea zi de iunie 1889 inspiraţia de a-l omagia pe marele dispărut numindu-l „luceafărul poeziei româneşti. Metafora a prins imediat şi s-a răspândit pe cât de larg, pe atât de durabil. Titlul a fost de altfel preluat şi de o importantă revistă culturală bucureşteană. Care o fi ea?”

Publicitate

Mihai Zamfir nu nominalizează acea revistă, dar noi ştim că ea este chiar revista în care şi-a publicat acest eseu şi pe care o prezentăm aici. Mai ştim că acel student se numeşte Constantin B. Stamatin, poreclit, după nasul său mare, Nazone şi care mai semna şi C.B.S. Era  vrâncean din Focşani, se trăgea dintr-o familie de boieri a căror rădăcini duceau până spre neamul domnesc al Movileştilor.  „Ziarul de Vrancea” din 15 ianuarie 2020  menţionează că în „Adeverul” nr. 252 din 18 iunie 1889 se publica o notiţă care începea astfel : „Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, s-a stins. Veste dureroasă, veste sfâşietoare, pentru aceia care l-au cunoscut, l-au simţit, l-au înţeles şi l-au iubit”. Nota era semnată C.B.S.

Botoşaniul e prezent  în acest număr al revistei „Luceafărul de dimineaţă” şi prin Gellu Dorian care publică  proza „Cititorul şi escrocii”. De factură sociologică, având şi inserţii psihologice, textul se citeşte cu interes. Mesajul e unul clar: în societatea actuală, una a globalizării, intelectualii cad victime din cauza propriilor naivităţi. Este interesant cum începe proza: „Ce nume să-i dau personajului meu? Radu, Fănică, Nicu, Ghiţă, Sandu?  Că mai toţi purtătorii acestui nume au păţit-o în aceeaşi vară, în diverse locuri, toate prin parcările unor supermarketuri. Raul! Cred că o să-i dau numele Raul. Nu este scriitor, e cititor de reviste literare, pasionat, funcţionând ca un cronometru în fiecare joi, când îl poţi vedea la ora 9.30 la chioşcul de presă de la Carrefour, iar, când acesta e închis, la cel de la Kaufland. Nu se abonează fiindcă nu are răbdare până vine poştaşul, care le mai şi lasă pe scara blocului, deşi el are în uşă o cutie specială pentru aşa ceva. În fiecare joi mergea să-şi cumpere revistele literare. A ales de o bucată de vreme să meargă la un chioşc de la Carrefour. Acolo erau două parcări. În acea zi a hotărât să-şi parcheze maşina în parcarea dinspre şosea. De regulă, mergea în parcarea mare, dar atunci aşa a hotărât, dintr-o grabă pe care apoi nu şi-a justificat-o. Nu era nici ora lui obişnuită de cumpărare a revistelor.”

Revista acordă o pagină poetului  Adrian Alui Gheorghe. Reţin din poemul „Recitind Nichita Stănescu”: „grimasa doamnei cu privirea albastră / este o elegie o rostesc cu voce tare, / are ochii mari, buze însângerate, / silabisesc teşitura dintre nas şi frunte // ca şi cum mi-aş aduce aminte / ceva subînţeles dintr-o viaţă imemorabilă, / doamnă, aş vrea să-i strig, / e adevărat că dumneavoastră sunteţi // o rimă îmbrăţişată dintr-o poezie / de Nichita Stănescu? / dar femeia trece strada printre virgule / şi printre maşinile care o claxonează tandru”.

Publicitate

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News