O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

Mihai Eminescu. Din articolul „Am spus-o în numărul trecut…”, publicat în „Timpul” din 20 august 1878: „Cele trei mari întrebări: chestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi politice evreilor, anexarea Dobrogei, atârnă ca o sabie cu trei tăişuri asupra noastră, şi va depinde de la înţelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinţei. Ştim foarte bine, pentru noi şi între noi, întâi că Basarabia ce ni se ia e o parte străveche a ţării Moldovei şi c-a fost a noastră de la 1300 şi ceva până la 1812, ştim asemenea că evreii nici au fost, nici sunt persecutaţi în ţările noastre şi că îngrădirile ce li s-au impus au fost dictate de un natural instinct de conservare.  Asupra chestiunii a treia ştim că, întrucât poate fi vorba de un drept istoric, continuarea Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependenţă naturală a Ţării Româneşti, care a şi fost a Ţării Româneşti curând după întemeierea acestui principat”;

MihaiEminescu. Din articolul  „Nu ne pare bine…”, publicat  în „Timpul” din 2 septembrie 1878: „Precum haina se îndreaptă după climă şi e în ţările calde un obiect de lux, supus unor schimbări foarte fantastice, pe când la nord devine un apărător foarte neschimbat contra frigului, adaptându-se agenţilor naturii, tot astfel legile şi instituţiile nu sunt decât expresia acelui instinct de conservare al popoarelor, instinct în toate popoarelor acelaşi şi totuşi manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenţilor distructori ai naturii, are a se lupta ici cu arşiţa, dincolo cu apa mării, acolo cu nefertilitatea pământului, acolo iar cu invazii repetate, şi având toate acelaşi scop, adică conservarea existenţei proprii, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace”;

Mihai Eminescu. Din articolul „Ca la noi la nimenea”, publicat în „Timpul” din 12 septembrie 1878: „Proverbul acesta, („ca la noi la nimenea”, n.n.), moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice. Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiilor de jos, e stoarcerea lor prin  nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putreziciunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi”;

Mihai Eminescu. Din articolul „Ca la noi la nimenea”, publicat în „Timpul” din 12 septembrie 1878: „O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea. Autori care nu ştiu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat care nu pot justifica nici săvârşirea şcolii primare, avocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mâini, generali care nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie,  legiuitori recrutaţi dintre stâlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care, înaintea erei liberale, vindeau bilete la cafe chantant…”;

Mihai Eminescu. Din „Educaţie şi cultură” (manuscris 2257): „E multă diferenţă între educaţie şi cultură. Aşa d. e. educaţia străină implică spirit străin – cultura străină ba.  Educaţia e cultura caracterului, cultura e educaţia minţii. Educaţia are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. În fine un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu-n cerc restrâns de cunoştinţe, pe când, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să vă fie cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.  Cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate;  educaţia, creşterea cade  însă în perioada aceea a vieţii omeneşti când inima neformată încă a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei. Când inima cu vârsta       se-mpietreşte, atunci n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe. De aceea ne temeam mai mult de şcolile populare maghiare decât de Dieta lor, de miniştrii lor…”;