O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Păstorel Teodoreanu.  Remarcabilul scriitor şi epigramist va ţine o cuvântare în prezenţa Majestăţii Sale Regelui, cu prilejul dezvelirii bustului lui Eminescu de la Constanţa, datorat sculptorului Oscar Han.  Bustul lui Eminescu, realizat de sculptorul Oscar Han se află în Constanţa, turnat în bronz, amplasat lângă Farul Genovez. Are 3 metri şi se află pe un soclu de travertin. Realizat în 1930, a fost dezvelit în ziua de 15 august 1934 pe faleza cazinoului, foarte aproape de mare. Reţin din această cuvântare (vezi “Tămâie şi otravă”, vol. al II-lea, Editura “Cultura Naţională”, Bucureşti, 1934, p. 211-216): 1.”Când mi s-a încredinţat înalta sarcină de a reprezenta Fundaţiile Culturale Regale la această solemnitate, care, prin Augusta prezenţă a Majestăţii Voastre, prin covârşitoarea personalitate a lui Eminescu şi prin impunătoarea realizare plastică a meşterului Han, în proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, o firească sfială şi o copleşitoare emoţie m-a fost cuprins.  Pentru cei care îşi dau seama de adânca lor semnificaţie, asemenea clipe nu se trăiesc des. Şi pentru mine unul, o astfel de sărbătoare – odi profanum vulgus et arceo – nu înseamnă şi n-a însemnat nicicând, o simplă festivitate cu banchet şi discurs, ci o răspântie istorică, o clipă de pietate şi reculegere, o revizuire a căilor străbătute, un popas şi o culme”; 2. „Eminescu însuşi, ca să poată întrezări atunci România de acum, a trebuit să se întoarcă cu gândul înapoi şi să privească viitorul de departe şi de demult, de la 1400. Viitorul acela întrezărit suntem noi, noi aceştia, cărora ne-a fost hărăzit să trăim aievea visul lui suprem”; 3. „Chipul blajin al chinuitului prooroc şi precursor al unităţii noastre naţionale, în două feluri a cristalizat în conştiinţa populară: un Eminescu tânăr, senin, romantic, un Eminescu frumos, acel Eminescu care de la Cernăuţi la Sibiu şi de la Sibiu la Blaj, cioplea în taină metalul pur al expresiei locale, din a cărei laolaltă topire avea să iasă unificarea limbii româneşti, şi un Eminescu prematur îmbătrânit şi obosit până la istovire, atât de prăpăstioasele piedici ale unui suiş, anevoios şi ameţitor, dar triumfal, cât şi de micile mizerii ale unei soarte haine. Numai zece ani de existenţă fizică despart pe cei doi Eminescu, dar secole de cultură stau nedumerite şi inexplicabile între ei”; 4. „Ceea ce s-a petrecut în creierul efervescent al poetului, de la primele dibuiri şi până la „Luceafărul” nu s-a putut desfăşura aiurea, decât în veacuri lungi şi multe, de trudnică şi lentă evoluţie. Claviatura lui sufletească cuprinde toate epocile istoriei româneşti”; 5. „Pe când mărunţii grămătici regionali căutau, unii să întocmească o limbă după canoanele lor puerile, alţii să învie morţii, latinizând slavonisme fireşti şi de mult împământenite, apare Eminescu, ca un stejar din basme, ivit peste noapte, cu coroana cât tot cerul care acoperă ţara lui Mihai Viteazul şi a Marelui  Rege Ferdinand I şi cu rădăcinile înfipte în toate colţurile ei”; 6. „Fericit inspirată a fost unealta meşterului, când a impus materiei inconştiente să ne redea pe Eminescu cel dintâi şi tot atât de inspirat a fost făuritorul, când a ales operei sale locul pe care i l-a ales. Acest Eminescu, de aici înainte al lui Han, e cel menit să se imprime şi să rămână în sufletele tuturor. Cu farul genovez în spate, ca un paznic,  cu marea în faţă, ca un omagiu şi ca un simbol, superb ca un Făt Frumos, idealizat  cât trebuie şi parcă spiritualizat, acest Eminescu reprezintă pe acel vizionar de geniu, care a bătut cu piciorul toate ţinuturile şi toate potecile ţării sale, cu doina pe buze, cu neantul în buzunare şi cu România Mare în inima lui”; 7. „Conceput într-o formă statică, cum e şi rostul ei să fie şi realizată în dezmierdate rotunjimi, statua elegiei de sub bust, dă întregului monument un desăvârşit echilibru clasic. Impunător în patriciana lui izolare, l-am privit pentru întâia oară într-un glorios răsărit, când primele raze ale soarelui abia ieşit  din adâncuri, veneau să binecuvânteze şi să nimbeze ca într-o apoteoză, fruntea boltită a poetului, pe când de sus cobora în zbor planat, un albatros imaculat, ca un trimis al Dumnezeirii, încremenit  în încântare. Priveliştea era prea frumoasă. Am închis ochii. Şi în acea clipă, închipuirea m-a dus în nopţi senine, în care aceeaşi lună, lunecând, cum zice Eminescu, pe-a  lumii boltă şi plutind pe mişcătoarea mărilor singurătate, aceeaşi lună care şi-a găsit  în hoinarul de la Ipoteşti un cântăreţ fără egal, aceeaşi lună care, pe aceleaşi maluri stâncoase ale aceluiaşi Pont Euxin, va fi luminat trista cale a lui Ovidiu printre sciţii barbari, însemna înaintea celui mai mare poet al neamului, drumul la stele”; 8. „La început a fost cuvântul. Aşa începe povestea omenirii. La început a fost Eminescu. Aşa începe realitatea literaturii româneşti. Aşa începe Istoria Românilor însăşi, care, după un mileniu de comprimare, prin Eminescu prinde glas”; 9. „Şi acum, înainte de a reintra în viaţa profană, să ne rugăm Sire, pentru cel dus, pentru cel prezent, pentru cel etern, dorim duhului său fără de moarte şi reîntruchipării lui materiale, ceea ce singur şi-a dorit: „Să-i fie somnul lin / Şi codrul aproape / Să aibă-un cer senin / Pe`ntinsele ape”.