Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Teofil Vâlcu,  voievodul scenei Româneşti.  Denumit, “un mare poet al scenei” (Nichita Danilov), “voievodul scenei româneşti” (Cristina Leca), “Măria Sa” (spectatorii), “unul din marii stejari” (UNITER), “stâlp al Casei lui Alecsandri şi al teatrului românesc” (Val Condurache), “vocea lui Dumnezeu pe pământ” (Constantin Coroiu), “balaur blând cu sute de capete” (Ştefan Oprea), “pogorâtorul din Muşatini” (Florin Faifer), “ultimul patriarch al scenei ieşene” (Cristina Deleanu), “marele Teo” (colegii de teatru) sau chiar “uriaşul”, Teofil Vâlcu s-a născut în ziua de 30 decembrie 1931 în Hăneşti (Botoşani). Fiu al Ortansei şi al lui Gheorghe Vâlcu, preot în sat, părinţii aveau să afirme: “Noi i-am dat viaţă, el ne alină şi ne mângâie bătrâneţea”. Teofil Vâlcu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Cluj în 1954, la clasa maestrului Ştefan Braborescu şi având, printre alţii, ca profesor şi pe artista emerită Maria Cupcea.  Tot în 1954 s-a căsătorit la Cluj cu domnişoara Ani, care i-a fost alături până în ultimele clipe ale vieţii, între cei doi consumându-se o iubire demnă de a intra în categoria literară a marilor iubiri. Ca student, în anul al II-lea debutează pe scena Teatrului Naţional din Cluj în rolul Agamemnon din “Hecuba” de Euripide.  Examenul de absolvire l-a susţinut cu rolul Satin din “Azilul de noapte” de Gorki.  După absolvire rămâne actor la Teatrul din Cluj. Aici îşi începe cariera cu rolul Val Voievod din “Trandafirii roşii” de Zaharia Bârsan.  Critica de atunci, referindu-se la rolul său de început, a spus că a fost “… emblematic nu numai pentru maniera sa de interpretare, plină de viaţă şi subtilitate, ci şi pentru înaltele trăsături de caracter ale omului Teofil Vâlcu”.  În 1959 vine, prin concurs, la Naţionalul ieşean, unde, vreme de 34 de ani, până aproape de sfârşitul vieţii sale, a jucat roluri peste roluri.

Teofil Vâlcu povesteşte undeva că,  student fiind la Cluj,  se ruga mereu: “Doamne, fă aşa ca, după ce voi ajunge actor, să pot juca la Teatrul Naţional din Iaşi!” Se pare că Dumnezeu l-a auzit şi l-a ajutat, iar aici e de amintit şi câte a făcut Doamna Ani pentru a-l urma. Discutând, cu ani în urmă,  cu această distinsă Doamnă chiar în biroul lui Ioan Holban,  aveam să aflu că tânără fiind nu a ezitat să se treacă la ortodoxism şi a acceptat să fie chiar botezată şi să primească lecţii de religie ortodoxă de la socrul său, preot.

Publicitate

Ca actor ieşean a debutat în rolul Biff din “Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller.  Rolul vieţii lui a fost Ştefan cel Mare din “Apus de soare” de Barbu Delavrancea, în regia Soraneo Coroamă-Stanca, şi din serialul TV “Muşatinii”. A avut colaborări cu teatrele din Botoşani şi Bacău. La televiziune a jucat în 30 de piese. Cu Galileo Galilei din “Viaţa lui Galilei de Brecht, a fost în Germania, a jucat la Berlin, la Weimar, unde a avut un success impresionant. Ultimele roluri: Aristofan în piesa “Socrate” de D. Solomon, Sorin din “Pescăruşul” de Cehov şi Oedip din “Oedip la Colona”

În perioada 1972 – 1979, Teofil Vâlcu a  fost director al Teatrului Naţional din Iaşi, aceasta fiind o perioadă de vârf pentru “Casa lui Alecsandri”.  Începutul sfârşitului pentru “biserica de om care a fost Teofil Vâlcu” – după cum a spus Mircea Albulescu – s-a produs în seara zilei de 24 februarie 1989, în timpul spectacolului cu “Sfânta sfintelor” de Ion Druţă, când Teofil Vâlcu a suferit un accident vascular care a dus încet la slăbirea vederii. Caz unic în istoria teatrului, deşi orb, Teofil Vâlcu a mai jucat câteva roluri pe scenă. Pe 1 octombrie 1993, Măria Sa Teofil Vâlcu se stinge din viaţă la Iaşi. Este înmormântat la cimitirul “Eternitatea”.

Teofil Vâlcu şi-a iubit nespus de mult satul natal, Hăneşti. Păcat că vremurile nu i-au permis să facă atât cât şi-ar fi dorit pentru locurile copilăriei. Într-un interviu acordat lui Ştefan Oprea spunea: “Primii paşi în teatru? Cred că din casa părintească au pornit. Poveştile bătrânilor mei mi-au legănat fantezia, obiceiurile, dorurile, spiritul ştrengăresc, iscoditor, pofta de joaca jocului. Şi iată-mă “în turneu” pe la vecini, rude, cunoscuţi, urând de sărbători, de Anul Nou. Şi, mai departe, călăuzit de şotiile lui Nică a lui Ştefan a Petrei, direct pe “scena” claselor elementare, apoi a liceului”. Cu o altă ocazie, Teofil Vâlcu se cofesează încă: “Am venit la Iaşi în 1959 pentru că sunt moldovean de baştină – mai précis, botoşănean – şi am vrut să fiu sprijin părinţilor mei la bătrâneţe. Eram singurul lor vlăstar de parte bărbătească”.

Publicitate

Teofil Vâlcu, director al Teatrului Naţional “V. Alecsandri” din Iaşi.  Perioada 1972 – 1979, cât a deţinut funcţia de director,  a fost considerată o perioadă de apogeu pentru teatrul ieşean. Val Condurache, care l-a apreciat enorm, spunea că lui Teofil Vâlcu “îi plăcea să creadă că Teatrul  Naţional din Iaşi  stă şi pe umerii lui. Se credea un “stâlp al Teatrului Naţional”. Continuă Val Condurache cu referire la Teofil Vâlcu: “A fi “stâlp” este o vocative, nu o îndeletnicire. Oricine poate tine biciul în mână, ca şi spada, dar dacă braţul şi privirea nu înfricoşează, nimic nu tresare în conştiinţa sclavului întemniţat. Între a avea autoritate şi a fi temut pentru forţa privirii şi-a inimii, şi-a fi dictator, şi-a fi înfricoşaţi de armata nevăzută de sicofanţi este o depărtare ca de la cer la pământ”. Nichita Danilov spunea în 1991, când actorul împlinea 60 de ani: “Sub conducerea sa teatrul a cunoscut o perioadă glorioasă, iar meseria de actor a fost ridicată la rangul ce I se cuvenea în cetate. Între timp, meseria de actor a devenit un lucru derizoriu în ochii multor cetăţeni.”

Teofil Vâlcu credea cu tărie că un teatru trebuie să aibă un corp numeros de actori: “Fără o adevărată paletă de personalităţi actoriceşti, un teatru nu se poate numi de forţă, de referinţă şi nu poate atinge performanţe artistice de rezonanţă”. Când, în 1959, a venit la Teatrul Naţional din Iaşi, erau 82 de actori, pe când în 1991, acelaşi teatru avea doar 20, lucru care îl nemulţumea. Mereu spunea: “Un colectiv de teatru este ca o felie de svaiţer: cu găuri mici şi mai mari. Un director de teatru trebuie să aibă grijă să nu existe goluri foarte mari ci, cel mult,  goluri mici, care să poată fi acoperite”.  Această funcţie, spunea adesea, nu i-a dat complexe ci un plus de responsabilitate. Trei aspect importante a realizat ca director: a fost un bun organizator, a fost ferm în opţiunile repertoriale, a fost bun în realizarea spectacolelor. Într-un interviu dat lui Ştefan Oprea şi publicat în “Cronica” spunea că atât timp cât a fost director a fost de două ori şi “diriginte de şantier”: teatrul afost reparat între 1973 – 1975 şi apoi după cutremurul din 1977.

Val Condurache avea să adauge: “Nicio colectivitate nu se lasă condusă de un nimeni. Chiar şi atunci când n-a mai fost director, Teofil Vâlcu era o autoritate în teatru”. Continuă Val Condurache: “Ca director şi ca actor a fost şi el “sub vremi”. Nu a făcut gesturi mari de nesupunere, ba chiar s-a arătat opportunist, în mai multe împrejurări. A avut şi momente de revolt, subînţeleasă, ca toate rebeliunile anticomuniste provocate, la scară mica, de toţi artiştii care nu ajungeau disidenţi. A fost însă “obraznic” cu autorităţile, nu se lăsa “călcat pe coadă”, ştia să plătească o poliţă, oricât de sus ar fi fost cocoţat adversarul. L-am văzut luându-I peste picior pe primary, pe prim-secretari, pe preşedinţii de la cultură. Avea un cult pentru autoritate, dar nu se sinchisea de autorităţi. De aici venea şi forţa lui pe care foarte puţini au fost dispuşi să o recunoască”. Constantin Coroiu nota că “pentru Teatru din Iaşi, directoratul lui Teofil Vâlcu a fost o a doua mare epocă a sa, după cea interbelică, perioadă în care, aici, au fost lansaţi câţiva regizori precum Cătălina Buzoianu, Anca Ovanez sau Cristian Hadgi Culea”.

Publicitate

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News