O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Teofil Vâlcu, fiul al Hăneştiului. Conştient că atunci când este vorba despre o personalitate sunt valabile orice amănunte din viaţa sa, vin cu nişte aspecte din cele scrise de părintele Gheorghe Vâlcu, tatăl actorului, la data de 16 mai 1969, într-o încercare de biografie a celui care a fost, după cum spunea Mihail Sabin, „întruchiparea clară a actorului modern”, faţetă dată de „mobilitatea interioară, putere de transfigurare, fascinaţia verbului, responsabilitatea compoziţei, luciditatea şi atitudinea filosofică, forţa tragică…”, la care se adaugă „bucuria solemnă cu care oficiază în Templul Thaliei”.  Teofil Vâlcu s-a născut în satul Hăneşti (Botoşani), între orele 22-23 ale zilei de 30 decembrie 1931 în casa parohială, în camera din spate care forma atunci colţul casei parohiale către grajd şi droşcărie, ca fiu al preotului Gheorghe şi al presbiterei Ortansa Vâlcu.  În timp ce  se trudea cu naşterea, lângă presbitera Ortansa mai erau două persoane: mama sa (şi soacra preotului) venită din Lozna, Anica I. Pânzaru, şi coana Maria Tăzlăuanu, mama lui Ionel Tăzlăuanu, renumitul biolog. În momentul suprem al facerii, presbitera Ortansa doreşte ca soţul său să fie lângă dânsa. Povesteşte părintele Gheorghe Vâlcu: „Imediat s-a prins de mine cu mâinile de după cap şi a născut greu deoarece copilul nu venea normal. Eu cel dintâi am văzut că este băiat, i-am spus vestea şi în broboanele de sudoare, durere şi căldură, a radiat pe faţa şi fruntea Ortansei bucuria aceea de mamă care a adus pe lume un fiu”. Continuă părintele Gheorghe Vâlcu: „Copilăria şi primele două clase primare şi le-a petrecut în satul Hăneşti în devălmăşie cu ceata băieţilor de vârsta lui cu care s-a jucat, a vieţuit, a învăţat şi s-a pătruns de toate obiceiurile şi datinile satului Hăneşti, umblând cu clopoţelul şi semănatul pe la enoriaşii din jurul bisericii”. În Hăneşti, Teofil Vâlcu a făcut două clase primare, I şi a II-a (1938 – 1939; 1939 – 1940). Tatăl actorului, transferându-se de la parohia Hăneşti la parohia „Întâmpinarea Domnului (Russet)” din Botoşani, începând cu 1 februarie 1941, Teofil a fost înscris în clasa a III-a La Şcoala primară „Sf. Neculai (Popăuţi)”, iar în clasa a IV-a la Şcoala primară „Marchian”. Aici, în 1942, îşi va lua şi atestatul de absolvire a patru clase.. În sesiunea din vara anului 1942, Teofil Vâlcu s-a înscris la examenul de admitere la Liceul Militar din Iaşi. Având tatăl invalid de război, Teofil a fost primit cu masă şi cazare gratuite pe toată durata cursurilor, examenelor şi probelor. Dar…povesteşte părintele Vâlcu: „Într-o bună zi, printre probe şi examene, cu alţi doi băieţi de teapa lui, jucându-se sau din obrăznicie, a răsturnat un tun tip 1877, dintre cele două tunuri amplasate în faţa clădirii, la intrarea principală a Liceului Militar. A auzit comandantul liceului. A anchetat cazul.  Ce a urmat este uşor de ghicit. A fost trimis acasă pe considerentul că „nu corespunde carierei disciplinate de ofiţer”. A fost înscris la Liceul „A. T. Laurian” unde a urmat clasa a V-a. În toamna anului 1947, mutându-se familia în Dorohoi, Teofil Vâlcu va urma clasele VI-VII la liceul din această localitate unde îşi va lua şi bacalaureatul. A urmat, lucru ştiut, teatrul la Cluj. Avea să ajungă un mare actor.

Fritz Bennevitz, directorul artistic al teatrului din Weimar din anii 70 îl va aşeza între primii în Europa dintre actorii ce au dat viaţă pe scenă lui Galileo Galilei: „Un asemenea interpret, care să răspundă nuanţat tuturor solicitărilor partiturii se înscrie în primele rânduri ale numerosului şir de actori europeni care au dat viaţă zbuciumatului astronom italian. Mă întreb, Teofil Vâlcu, prin ce miracol ai îmbătrânit în trei ceasuri în faţa noastră şi ca fel de povară ţi-a încovoiat umerii?  Erau numai umilinţele la care a fost supus savantul de geniu sau era şi propria ta însingurare meditativă?”

Teofil Vâlcu şi Ştefan cel Mare şi Sfânt.  Cei care l-au cunoscut pe Teofil Vâlcu au rămas impresionaţi de vocea sa. S-a spus că „glasul său răsună ca un dangăt de clopot de ctitorie muşatină”, iar Constantin Coroiu a fost şi mai categoric, sesizând primul că „vocea lui Teofil Vâlcu seamănă cu vocea lui Dumnezeu pe pământ”. Nichita Danilov avea să constate că, mereu, TeofilVâlcu avea un aer voievodal: „Aerul voievodal provenea din două direcţii, cea de catihet şi cea de militar”. Grigore Ilisei, într-o pertinentă analiză a unor roluri jucate de Teofil Vâlcu, afirma că „îl prindeau cel mai bine rolurile mari” şi exemplifica prin Regele din „Becket”  sau Ştefan cel Mare din „Apus de soare”.  Continuă Grigore Ilisei: „Teo, băiatul preotului din părţile Dorohoiului, nu a frecventat în copilărie şi nici mai târziu curţi domneşti, dar istoria neamurilor a învăţat-o începând cu verbul sfânt al cărţii cărţilor, „Biblia”. Şi cunoscând istoria ţării lui, ca şi a lumii, s-a pătruns de nobleţea acesteia şi acest fior a ieşit la iveală de fiecare dată. Când a fost chemat să întrupeze o făptură a istoriei, pe care el, bine sfătuit de regizorii acestor spectacole, a adus-o în faţa publicului  în lumina vieţii, cu cele bune şi  rele, cu sublimul, dar şi cu marasmul, care nu i-a ocolit, ba dimpotrivă, pe marii oameni ai istoriei”.

Critica de specialitate e unanimă în a aprecia că după George Calboreanu, a fost cel mai personal interpret al celebrului domnitor.  De fapt, personajele istorice au fost jucate mereu de o manieră aparte de către Teofil Vâlcu. Îi stau mărturie cele 14 filme. Ştefan cel Mare din „Apus de soare” de Barbu Delavrancea, în regia Soranei Coroamă-Stanca, a fost rolul vieţii lui. Toţi actorii care l-au jucat pe Ştefan cel Mare spun că au avut două repere: Calboreanu şi Teofil Vâlcu.  A urmat serialul „Muşatinii” realizat în perioada 1969 – 1970. Pentru acel rol, când ieşea în oraş (Iaşi), toţi îi spuneau „Măria Ta”, iar regizorul şi eseistul Ion Omescu îi scria pe piesele de teatru pe care i le dăruia: „Măriei Sale, Teofil Vâlcu”.

Spunea Teofil Vâlcu: „Rolul lui Ştefan cel Mare a fost o piatră de încercare, cu atât mai mult cu cât imaginea impusă de Calboreanu era în inimile tuturor. Trebuia să aduc alte dimensiuni ale personajului fără să-i diminuez măreţia. S-a spus că am reuşit”.  Ca o predestinare, a locuit împreună cu Doamna Vieţii, Doamna Ani,  chiar pe strada „Ştefan cel Mare”, iar Mircea Albulescu va constata că „Teo şi-a pierdut vederea în acelaşi an în care a fost canonizat marele Ştefan”. Teofil Vâlcu a preluat de la Ştefan zisele despre ostaşii săi care s-ar fi sprijinit pe el „ca pe umerii unui uriaş” şi le-au transferat Teatrului Naţional din Iaşi, care ar fi stat la fel pe umerii săi.  Poate, la timpul respectiv, spusele sale au fost interpretate ca pe un gest de infatuare, dar după ani de la dispariţia sa pământească, Val Condurache avea să spună: „După ce Teofil Vâlcu a dispărut, mi-am dat seama că Teatrul Naţional din Iaşi a stat cu adevărat pe umerii lui, că el, Teofil Vâlcu, a fost un stâlp al Teatrului Naţional”. Va spune regizoarea Sorana Coroamă-Stancu, cea care a descoperit prima în Teofil Vâlcu un nou Ştefan cel Mare: „În anii în care am început să lucrăm împreună, Teofil Vâlcu era unul dintre cei mai importanţi şi înzestraţi tineri actori ai Teatrului Naţional din Iaşi. Împreună am străbătut un drum lung, greu şi frumos, care l-a dus pe Teofil Vâlcu spre culmea de unde străjuieşte pentru noi toţi, slujitorii teatrului românesc, marele Ştefan cel Mare”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News