O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

 „Dilema veche” (nr. 930 din 3-9 februarie 2022) pusă sub semnul unor strigăte. Echivalat cu gestul, strigătul nu e acţiune, dar indică, dezvăluie, semnalează. Consistent şi ancorat în realitate acest număr al “Dilemei vechi”. Cu referire la Botoşani se remarcă o cronică a lui Valeriu Stoica la volumul-strigăt al Monicăi Pillat, “Ceasuri de demult” (Editura “Baroque Books & Arts”, 2021). Există o referinţă a lui Valeriu Stoica la bunica autoarei: „Întemniţată într-un penitenciar din Botoşani în anul 1949, Maria Pillat-Brateş – soţia lui Ion Pillat, mama lui Dinu Pillat şi bunica autoarei -, după ce a fost umilită de gardieni, le-a câştigat respectul când au descoperit talentul ei de portretistă. Din saloanele de artă rafinată ale Bucureştilor perioadei interbelice, unde îşi câştigase, cu acuarelele expuse, un binemeritat prestigiu prin talent, sensibilitate şi inconfundabilă cromatică, floral-acvatică, cu reflexe de flori de câmp, desprinse din ştergarele şi scoarţele olteneşti, pictoriţa a coborât în întunericul din  bolgia infernului penitenciar comunist. Apoi a avut mai mulţi ani domiciliu forţat la Şumuleu, un sat de lângă Miercurea-Ciuc. „Mai târziu, Buni mi-a povestit cum a fost coborâtă noaptea din tren şi lăsată într-o văgăună pe-ntuneric. A căzut în genunchi şi s-a rugat lui Dumnezeu să o ajute. Nici nu-şi sfârşise rugăciunea, când a auzit zgomot de paşi în apropiere. Venise un ţăran din sat să îi aducă o pătură şi ceva de mâncare.”  Când i s-a permis să revină în Bucureşti, Maria Pillat-Brateş a locuit într-o cameră de trecere din casa-vagon a cuscrei sale, Manana, cum i se spunea Ecaterinei Filipescu, al cărei soţ, Gheorghe Ene-Filipescu, bunicul matern al autoarei, a decedat în 1952, în închisoarea de la Târgu-Ocan, după ce fusese arestat în 1949, ca fruntaş al Partidului Social-Democrat, condus de Titel Petrescu.”

La rubrica sa, aceea de cum dai prima filă a revistei, Andrei Pleşu publică un articol de atitudine, un fel de strigăt intitulat „Dubla măsură” în al cărui final spune răspicat: „Să ne înţelegem, nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe Lenin, nici pe G. B. Shaw, pe Sartre, pe Eluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene. Dar cer acelaşi tratament „tolerant” şi pentru Mircea Vulcănescu, Eliade, Cioran, Vintilă Horia etc. Apropo: şi Aragon, şi Eluard beneficiază, la Paris, de câte o piaţă care le poartă numele. A lui Aragon a fost inaugurată în 2012, cu ocazia celei de-a 30-a comemorări a morţii sale. S-ar zice că borcanele nu se amestecă decât în anumite cazuri. Niciodată în celelalte…”.

Andrei Pleşu explică de unde vine acest strigăt al său, „ca un accent pe o situaţie dată”, după cum ar spune tot el: „Sunt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale, a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii. Cer doar să privim cu aceeaşi rigoare spre toate extremele, ceea ce, din păcate, nu se prea întâmplă. Nu vreau să-i „albesc” pe scriitorii şi filosofii vinovaţi de grave derapaje de extremă dreaptă. Dar mi se pare nedrept şi riscant să uităm „generos” derapajele de sens opus”. Articolul continuă cu câteva masiv neglijate exemple: George Bernard Shaw,  Jean-Paul Sartre, Paul Eluard şi Louis Aragon.  Privindu-l pe G. B. Shaw, Andrei Pleşu se întreabă: „Îşi mai aminteşte cineva, astăzi, de articolele din presa britanică în care savurosul scriitor, se declara entuziasmat, la grămadă, de Hitler, Stalin şi Mussolini? Mai ţine cineva minte un discurs al său din 1931, în care propunea ca, o dată la cinci sau şapte ani, fiecare cetăţean să fie chemat în faţa unui juriu pentru a-şi justifica existenţa? Şi dacă nu şi-o justifică să fie informat că marele organism social din care face parte nu-şi mai poate asuma ţinerea lui în viaţă? Mai pomeneşte cineva despre apelul său către chimişti, lansat în 1934? G. B. Shaw cerea, pe un ton „rezonabil”, să se inventeze „un gaz uman”, „a gentlemanly gas”, care să ucidă pe loc şi fără dureri, aşa încât indezirabilii să fie evacuaţi civilizat.” Şi cu toate acestea, şi încă multe altele care sunt enumerate în articol, Shaw  a fost absolvit de un posibil stigmat, luând Premiul Nobel în 1925, un Oscar în 1938, fiind şi cofondator al celebrei London School of Economics.  Andrei Pleşu întăreşte strigătul său  exemplificând şi prin Jean-Paul Sartre, un alt laureat al Premiului Nobel, „care, în 1972, putea declara, într-un interviu, că anticomuniştii nu trebuie arestaţi, ci împuşcaţi, pentru că din închisoare se mai poate ieşi”, la fel cum adesea declara că „anticomunistul e un câine”. Pleşu prezintă şi cazul poeţilor Aragon sau Eluard  care, prin versurile lor,  „au căzut pradă unui straniu entuziasm pro-comunist şi pro-sovietic”.

Tot în acest număr  al revistei se poate întâlni un alt strigăt, unul care vizează alt domeniu. Aparţine profesorului universitar  Dorel Dumitru Chiriţescu, şi se adresează celor care pun sub semnul îndoielii construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. Universitarul le explică tuturor cârcotaşilor de ce e nevoie de Catedrală, ca „prag civilizaţional dincolo de care trebuie să păşim”. Îşi ia ca lemă în demonstraţia sa un citat din Emil Cioran extras din  „Schimbarea la faţă a României”: „Toată forma românească de existenţă este stăpânită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce presupune ca preparare conştientă şi efort susţinut.  Inspiraţia de moment este legea noastră. Românul iubeşte întorsătura, adică inconsecvenţa în procesul lucrurilor.  Cel mai mare chin pe capul său ar fi construirea unei catedrale, tendinţa lucrurilor spre înălţime, ascensiunea firii, este străină complet geniului nostru. Turnurile bisericilor româneşti nu se sprijină în cer, aşa cum se întâmplă cu cele gotice, ci rezemate pe corpul bisericii, ele par mulţumite că se află undeva, aproape de tot, un pământ de care nu e bine să te îndepărtezi. O catedrală este un răspuns a lui Dumnezeu la toate întrebările pe care i le-a pus omul. Ea dovedeşte că distanţa dintre creator şi creatură este departe de a fi infinită şi că, la urma urmelor, ele s-ar putea întâlni vreodată în înălţimi. (…) Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă. (…) Lipsa unui simţ ascensional al devenirii, a unui elan constructiv în procesul firii, a făcut cultura românească o cultură a imediatului. Toate lucrurile se întâmplă aici şi acum. A te descurca printre contingenţe, iată imperativul viziunii circumstanţiale a vieţii”.

Suplimentul acestui număr, intitulat „Ruşii şi americanii” este tot un strigăt. Reţin două voci dintre multele prezente: Toto Cutugno – „Ruşii şi americanii, cu puterea în mâinile lor, riscă pielea noastră, a tuturor”; Armand Goşu – „Ruşii nu sunt atât de naivi, dar sunt atât de cinici”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News