O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Costin Tuchilă, în “Luceafărul de dimineaţă” nr. 8 din 2020, scrie despre “Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, op.28” de George Enescu: “Alcătuită din zece secţiuni înlănţuite într-o ordine thematic-afectivă, urmărind ca într-un exerciţiu al contemplării de sine evoluţia sentimentului, suita enesciană s-a impus prin bogăţia ei de imagini şi tonuri, de nuanţe extreme şi rafinamente, de sugestii imitative. E o piesă plină de efecte onomatopeice, făcând din bucuria crepusculară de a “traduce” vraja existenţei primare unul dintre mijloacele de a caracteriza cât mai expresiv satul copilăriei. O abundenţă de cerinţe de virtuozitate inundă textul, în primul rând ân partida violinei, pentru a evidenţia cu cu subtilitate şi nobleţe un evantai de gânduri topite în nostalgia care învăluie treptat fibra cea mai intima a “Impresiilor”. Un interpret are de “înfruntat” de altfel suficiente dificultăţi pentru a găsi sonorităţile cerute de compositor, acea plasticitate a fiecărui detaliu, care, trecut cu vederea sau redat superficial, poate conduce la o versiune plată, lipsită de sensibilitate. Sunt aici imponderabile legat-ouri. Detache-uri energice, duble coarde sever-expresive, dar şi triluri visătoare, accente de culoare şi atmosferă, fără reliefarea cărora sugestiile atât de bogate ar avea de suferit”;
Sintagme, termeni, concepte…: Virgil Todeasă: „maşina de ţesut chipuri”; Mateiu I. Caragiale: „atâta nebunie slobodă”; Carmen Secere: „izolată în propriul trup”; Carmen Secere: „fericirea e un drum în lucru”; Mihaela Arhip: „obosită de povara unei dezamăgiri”; Mihaela Arhip: „pleoapele cerului se desprind cioburi de ploaie”;
Ce şi cine a zis: 1. „sfârşitul nu-i aici” – un cântec de Bob Dylan, apoi tradus şi cântat de Florian Pitiş; 2. „un fel de Marseillaise-ă română” – a spus-o o publicaţie maghiară despre poezia „Noi vrem pământ” de George Coşbuc (informaţie dintr-un articol al lui Octavian Goga intitulat „Ţăranul în literatura română” şi publicat în 1907); 3. „vânător de capete”– este titlul romanului scris de Jo Nesbo, scriitor norvegian. „Vânătorul de capete” este cel care „recrutează manageri”;
Emil Cioran explicând ce popoare au reuşit în istorie: „Numai popoarele care s-au desfăcut de real. Nu raţionalitatea în sensul ei cartezian conferă un sens devenirii umanului, ci ieşirea din real, din cauzalitate, din imanenţă şi din determinaţii, realizarea saltului dincolo şi dincoace de istorie, în vid, în ideal, în transcendent, în iluzie, în nostalgie, în vag, într-o stare de splin sau de sublim. (…) În istorie sunt importante numai perioadele de declin, deoarece numai atunci se pun toate problemele existenţei în general şi cele ale istoriei ca atare”;
Ion Pop, în „Apostrof” nr. 1 din 2020, preia nişte puncte de vedre ale lui Arghezi cu referire la multiplele „însuşiri materiale” ale cuvintelor. Ele au fost exprimate încă din 1927 în „Scrisoare cu tibişirul”: 1. „Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc cu răcoarea; te otrăvesc precum bureţii sau te adapă ca roua trandafirie. Chimia aplicată la culori şi parfume este o copilărie, comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele”; 2. „ Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă; poate oglindi în interiorul lui profunzimi imense pe o singură latură lustruită: el dă impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze”; 3. „Mai pe scurt, m-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal”;
Dacă tot vorbim despre cuvinte, iată un poem frumos al poetei Bianca Vişan şi intitulat „Cel mai frumos cuvânt”: „Unele cuvinte sunt precum ceştile de cafea, au / mici tortiţe în care să-ţi strecori degetele / le apuci cu grijă şi bei din ele sensuri aburinde / amare, negre / alte cuvinte sunt ca nişte sfere alunecoase / încerci să le prinzi şi îţi scapă, se izbesc de pământ / şi ricoşează unde nici nu te aştepţi / dar cele mai multe cuvinte sunt ca nişte mici cârje / în care oamenii se sprijină, numai bune de scos ochii / da, dar eu mai ştiu un fel de cuvinte, / eu am văzut un cuvânt care arată / ca o piatră verde, şlefuită, era / atât de frumos şi îmi vedeam faţa / în el, cum mi-o văd în balta din grădină, / era cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată / îmi vine să plâng / îmi vine să plâng, iartă-mă, / l-am ascuns, apoi nu m-am putut abţine / şi l-am înghiţit / de atunci nu am mai văzut unul ca el / lumea e atât de săracă din cauza mea / cum am putut fi atât de lacomă / să înghit cel mai frumos cuvânt care a existat vreodată / înainte ca oricine altcineva să-l vadă”(vezi „Apostrof” nr. 1 din 2020);
Ca un laitmotiv, cuvântul se interpune şi în conflictul dintre gând şi tăcere în poezia Mihaelei Arhip, cea din volumul „Vitraliu cu fluturi” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2019): 1. ”cuvintele mele vor desena cercuri la nesfârşit, căzând pe suprafaţa sufletului tău”; 2. „am ridicat cuvintele pe care le-ai aruncat”; 3. „gândul să devină cuvânt, cuvântul să devină gest”; 4. „dacă ai cuvinte, nu eşti niciodată singur”; 5. „toate câte se întâmplau erau doar cuvinte şi gesturi”; 6. „suntem blocaţi între cuvintele celorlalţi”; 7. „aruncând umbre în după-amiaza fiecărui cuvânt”; 8. „nopţi fără somn cu fruntea sprijinită pe umerii cuvintelor”; 9. „ne vom retrage amândoi într-un cuvânt”; 10. „cuvintele mi se arcuiesc deasupra ta ca un semn de întrebare”; 11. „şi m-am aplecat să ridic şi să uit cuvintele”; 12. „mi s-au scuturat atunci aripile, cuvânt după cuvânt”; 13. „rămâne prins de ramuri doar ecoul în care au trăit cândva cuvintele”; 14. „mi-am trimis cuvintele să te caute”; 15. „timpul ninge în cuvinte”; 16. „adunând cuvinte lângă tâmpla Lumii”;
Wagner despre cum i-a apărut motivul preludiului la „Aurul Rinului”: „Înapoindu-mă în cursul după amiezii acasă, m-am întins pe o canapea tare, aşteptând somnul dorit. Dar somnul nu a venit şi am simţit cum alunec numai într-o somnolenţă în timpul căreia mi s-a părut că mă cufund într-un repede curent de apă. Murmurul acestei ape a luat curând un caracter muzical: era acordul în mi bemol major plutind în arpegii neîntrerupte. Mai târziu aceste arpegii s-au schimbat în figuri mai accelerate, dar acordul în mi bemol major nu s-a modificat şi persistenţa acestuia părea că dă semnificaţia profundă elementului lichid în care mă cufundasem. Deodată, am avut senzaţia că undele mă acoperiră în cascadă şi înspăimântat m-am trezit. Mi-am dat seama că îmi apăruse motivul preludiului din „Aurul Rinului”, aşa cum îl purtasem în mine, fără să fi izbutit să-i dau până atunci o formă”;
Iolanda Malamen, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2020, despre cum te construieşti ca artist: „Scormoneşte în eul tău profund, să scoţi la suprafaţă acel „altfel” care te construieşte ca artist”;