Publicitate

Sfântul Platon era din părţile Galatiei, din cetatea Ancira, frate cu Sfântul Mucenic Antioh, născut din părinţi creştini şi crescut în bună credinţă. Încă neajungând la vârsta desăvârşită, s-a arătat desăvârşit în faptele cele bune, căci era bărbat înţelept, deşi era tânăr cu anii, dar cu înţelepciunea era bătrân. El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveşnicul Dumnezeu şi îi învăţa pe oameni să cunoască adevărul şi să se întoarcă de la înşelăciunea idolească la Dumnezeu. Pentru aceea a fost prins de necredincioşi şi dus la judecată înaintea ighemonului Agripin. Agripin era atunci în capiştea lui Die şi acolo a şezut să judece pe mărturisitorul lui Hristos, spre care căutând a zis: „Toată lumea se veseleşte de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dânşii?”. Sfântul a zis: „Voi aţi rătăcit, lăsând pe Dumnezeul Care a făcut cerul şi pământul şi toată podoaba lor şi vă închinaţi pietrei şi lemnului celui putred, lucrului făcut de mâini omeneşti”. Agripin a zis: „Tinereţile tale te fac îndrăzneţ şi fără de rânduială. Spune-mi dar numele tău, cum te cheamă şi din ce cetate eşti!”. Sfântul a răspuns: „Sunt creştin!”. Iar ighemonul a zis: „Spune-mi numele tău, care ţi-e dat de la părinţi şi nu-mi spune că eşti creştin; căci împăratul a poruncit ca nimeni din oameni să nu îndrăznească a se numi creştin!”. Sfântul a zis: „Părinţii m-au numit Platon şi sunt rob al lui Hristos din pântecele mamei mele şi cetăţean al acestei cetăţi. Iar acum, pentru bună credinţă, stau la judecata cea nedreaptă, aşteptând nevinovata moarte pe care o dobândesc cu osârdie pentru Domnul meu. Deci, fă ceea ce voieşti”. Ighemonul a zis: „Nu ţi se cuvine ţie, Platone, a învăţa pentru Cel răstignit şi nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpânirea împărătească porunceşte ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorâţi; iar cei ce se leapădă de Dânsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărăteşti şi vei afla folosul, scăpând de moarte”. Iar Sfântul Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi şi ostăşesc şi aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moştenitor al Împărăţiei celei veşnice”. Ighemonul a zis: „Socoteşte, Platone, ce-ţi este mai de folos: a fi viu sau a muri?”. Platon a răspuns: „Poartă grijă Domnul de cele ce-mi sunt de folos”. Ighemonul a zis iarăşi: „Nu ştii aşezămintele împărăteşti cele neschimbate, care poruncesc creştinilor ca, ori să aducă jertfă idolilor, ori să fie omorâţi? Deci cum îndrăzneşti a nesocoti acele aşezăminte împărăteşti şi a răzvrăti pe cei ce te ascultă pe tine?”. Sfântul a răspuns: „Eu ştiu aşezămintele Dumnezeului meu şi fac precum poruncesc sfintele şi de viaţă făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idoleşti şi a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc şi de idolii voştri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuieşte-mă precum voieşti; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creştini, pentru credinţa în Hristos”. Iar ighemonul Agripin, având fire de fiară şi auzind pe sfântul că nu se supune poruncii lor celei fără de Dumnezeu şi cum că grăieşte împotrivă, s-a aprins asupra lui cu mânie fără de măsură şi îndată a poruncit să-l întindă gol pe pământ şi a pus doisprezece ostaşi ca să se schimbe şi să bată pe rând pe sfântul. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încât foarte s-au ostenit ostaşii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdând şi mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos. Apoi, încetând ostaşii de a-l mai bate, ighemonul a început a grăi către dânsul, zicând: „Eu, Platone, te sfătuiesc prieteneşte să te abaţi de la moarte spre viaţă”. Mucenicul a răspuns: „Bine mă înveţi, Agripine, ca să mă abat de la moarte spre viaţă, căci fug de moartea cea veşnică şi caut viaţa cea fără de moarte”. Iar Agripin a zis către sfântul cu mânie: „Spune-mi, ticălosule, câte morţi sunt?”. Sfântul a răspuns: „Două morţi sunt: una vremelnică şi alta veşnică. Asemenea şi vieţi sunt două: una de puţină vreme, iar altă fără de sfârşit”. Agripin a zis: „Lasă basmele tale şi te închină idolilor, ca să te izbăvească de chinul cel cumplit”. Sfântul a răspuns: „Nici focul, nici rănile, nici mânia fiarelor, nici tăierea mădularelor nu mă vor despărţi pe mine de Dumnezeul cel viu; pentru că nu iubesc veacul acesta de acum, ci pe Hristosul meu, Care pentru mine a murit şi a înviat”. După aceasta ighemonul a poruncit să ducă pe Sfântul Platon în temniţă; iar în urmă mergea poporul, care privise la pătimirea sfântului ca la oarecare privelişte, căci era în popor mulţime de creştini. Mucenicul lui Hristos, Platon cel tare şi cu sufletul viteaz, apropiindu-se de temniţă, s-a întors către popor şi, rugându-l să facă tăcere, a început a grăi cu mare glas, zicând: „Bărbaţi, care iubiţi adevărul, cunoaşteţi că nu pentru altă vină am intrat eu în nevoinţa acestei pătimiri, ci pentru Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele. Rogu-vă pe voi, care sunteţi ai lui Hristos, să nu vă tulburaţi de cele ce se fac, pentru că multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acestea Domnul îi va izbăvi pe dânşii. Veniţi dar să alergăm împreună toţi către limanul cel neînviforat şi către Piatra de care grăieşte marele apostol, zicând: Iar Piatră era Hristos. Apoi să nu slăbim întru nevoile pe care le răbdăm pentru bună credinţă, ştiind că nu sunt vrednice pătimirile veacului de acum pe lângă slava ce are să se arate întru noi”. Acestea zicând mucenicul, a intrat în temniţă şi plecându-şi genunchii la pământ se ruga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Ziditorule şi mai înainte purtătorule de grijă al tuturor, Cel ce dai robilor Tăi răbdare şi biruinţă, dă-mi şi mie smeritului şi nevrednicului robului Tău ca, până la sfârşit, să rabd bine pentru numele Tău cel sfânt; şi trimite pe îngerul Tău ca să mă izbăvească de înşelătorul Agripin, şarpele cu totul înrăutăţit, ca să cunoască toţi că nu sunt dumnezei aceia pe care îi zidesc mâinile omeneşti; ci, Tu singur eşti Dumnezeu, îndelung răbdător, mult milostiv şi preamărit în veci. Amin”. Trecând şapte zile, iarăşi a şezut chinuitorul la judecată în capiştea lui Die şi a poruncit să aducă înaintea sa pe mucenic, punând înaintea lui diferite unelte de chinuri: căldări de aramă, papuci cu piroane, paturi de fier, ţepi ascuţite, unghii de fier, roţi şi multe altele, nădăjduind că prin acelea va înfricoşa pe ostaşul lui Hristos. Apoi a început a grăi către dânsul, zicând: „O, iubitule Platon, eu văzând tinereţile tale, ştiind neamul cel bun al părinţilor şi cruţând frumuseţea trupului, te sfătuiesc, mai înainte de a începe iarăşi a te chinui, să primeşti a jertfi zeilor noştri şi să fii una cu noi. Apoi, ştiind bine această că nimeni din cei ce se împotrivesc mie, nu rămân vii; precum şi dimpotrivă, nimeni din cei ce se pleacă mie nu sunt lipsiţi de cinstea şi darurile cele făgăduite de mine. O, frumosule Platon, ascultă-mă că pe un părinte care te sfătuieşte bine; am o fiică a fratelui meu pe care o voi da ţie de soţie cu multă bogăţie şi te voi numi fiu al meu”. Fericitul Platon, zâmbind, a zis: „Mişelule şi urâtule de oameni, fiu al diavolului şi sluga satanei! Dacă aş fi voit să mă împărtăşesc de dulceţi lumeşti şi să-mi iau femeie, apoi n-aş fi aflat alta mai bună decât fiica fratelui tău? Cu adevărat aş fi avut slujnice mai bune decât dânsa. Oare cum s-o iau pe dânsa, când lăsând lumea mă unesc cu Hristos?”. Atunci chinuitorul, umplându-se de mânie, a poruncit să pună pe sfântul gol pe patul cel de aramă, iar dedesubtul patului să pună mulţime de cărbuni şi să-i aprindă, turnând peste foc untdelemn, ceară şi smoală şi aşa să ardă trupul sfântului mucenic; iar deasupra să-l bată cu toiege subţiri pentru că din bătaie şi din arderea focului să simtă durerea mai cumplit. Astfel fiind chinuit, după multă vreme Agripin a zis: „Ticălosule, miluieşte-te pe tine însuţi şi dacă nu vrei să te închini zeilor, apoi zi măcar cuvintele acestea: Mare este zeul Apolon şi îndată voi înceta a te chinui şi te vei duce cu pace la casa ta”. Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie această a-mi milui trupul şi a pregăti sufletul pentru focul gheenei”. Petrecând Platon trei ceasuri într-acel chin, au pogorât patul şi au aflat trupul lui întreg şi sănătos, neavând nici urmă de răni din arderea focului, ci ca şi cum ar fi ieşit din baie; ba încă şi o bună mireasmă ieşea din trupul lui, încât toţi cei ce stăteau acolo se minunau şi ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor”. Iar ighemonul a zis către sfântul: „Dacă nu vrei să aduci jertfă zeilor noştri, apoi măcar leapădă-te de Hristosul tău şi te voi elibera îndată”. Sfântul a răspuns: „O, nebunule şi fără de minte, ce vorbeşti? Să mă lepăd de Mântuitorul meu? Oare vrei să fiu asemenea ţie, păgânule? Dar nu ţi-e de-ajuns pierzarea ta? Către această vrei să aduci şi pe alţii care sunt număraţi în rândul ostaşilor lui Hristos? Depărtează-te de mine, lucrătorule al fărădelegii, căci cred în Dumnezeul meu că nu mă va lăsa să cad în cursa ta”. Agripin s-a sculat de pe scaunul său şi a început să-l chinuie singur pe sfântul. Căci, arzând un fier rotund, l-a pus sub subţiorul lui, apoi a pus pe pieptul mucenicului două bucăţi de fier arse foarte mult şi a ieşit fum din nările lui, încât ajungea puterea focului până la cele dinlăuntrul lui; şi mulţi socoteau că sfântul acum a murit. După puţin sfântul a zis chinuitorului: „Puţine sunt muncile tale, o, băutorule de sânge şi cumplitule câine!”. Apoi, ridicându-şi ochii în sus, a zis: „Spatele meu l-am dat spre răni şi fălcile mele spre pălmuire, iar faţa mea n-am întors-o de la ruşinea scuipărilor. Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că necazul este aproape, ca să nu zică paginii: unde este Dumnezeul lui? Dă-mi mie, robului Tău, o, Iisuse Hristoase ca, scăpând desăvârşit de chinurile potrivnicului, să stau cu îndrăzneală înaintea înfricoşatei Tale judecăţi, săvârşind această nevoinţă frumoasă, că Ţie se cuvine slava în tot locul stăpânirii Tale, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Zicând „amin”, s-a cutremurat capiştea şi toţi s-au temut; însă cei vârtoşi la cerbice n-au vrut să cunoască puterea lui Dumnezeu. Prigonitorul a poruncit apoi să jupoaie pe sfânt şi să facă din pielea lui curele. Sfântul rupând o curea care atârna din trupul său a aruncat-o în faţa lui Agripin, zicând: „Om fără de omenie şi mai cumplit decât toate fiarele, de ce nu vrei să cunoşti pe Dumnezeu Care ne-a zidit pe noi după chipul Său? Cum nu miluieşti trupul acesta cu care eşti şi tu îmbrăcat; ci te bucuri, văzând zdrobirea mădularelor mele? Chinuieşte-mă mai cumplit ca să se arate tuturor neomenia ta şi răbdarea mea, căci eu toate acestea le rabd cu mulţumire pentru Hristosul meu. Astfel, cu darul Lui să aflu odihna în veacul ce va să fie”. Agripin a zis către dânsul: „Pentru ce eşti fără de minte şi nu-ţi miluieşti trupul tău şi nu bagi de seamă că cele dinăuntru ale tale ies printre coaste şi încă nu încetezi a huli pe zei şi pe mine a mă întărâta spre mânie?”. După aceasta, a poruncit să-l spânzure pe sfântul de lemn, apoi să bată trupul lui cel despuiat până când va cădea carnea care mai rămăsese pe oase şi se va vărsa tot sângele lui; iar faţa lui cea sfântă a jupuit-o cu unghii de fier, încât nu era nici urmă de chip omenesc, ci numai oase goale. Însă limbă o avea slobodă şi blestema cu dânsa cruzimea chinuitorului, pe idoli şi pe închinătorii la idoli. Prigonitorul a zis: „O, Platone, de n-ai fi fost tu aşa de împietrit şi neînduplecat, ai fi fost ca şi Platon cel preaînţelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeieşti”. Sfântul a răspuns: „Măcar că sunt de un nume cu Platon, însă nu şi la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăţ filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învăţător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: Voi pierde înţelepciunea înţelepţilor şi înţelegerea înţelegătorilor o voi lepăda. Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numeşti dumnezeieşti, sunt basme mincinoase şi cuvinte cu meşteşug, care răzvrătesc minţile celor fără de răutate”. Apoi, încetând sfântul a mai vorbi, a tăcut şi Agripin, că nu ştia ce să mai zică împotriva lui şi ce să mai facă cu dânsul şi se miră de răbdarea lui cea mare şi de răspunsul cel cu îndrăzneală. Deci a poruncit să-l ducă în temniţă şi să nu lase pe nimeni din cunoscuţii lui să meargă la dânsul. Însă, ca să nu moară, a poruncit să-i dea pe toată ziua puţină pâine şi apă, neştiind ticălosul că nu numai cu pâine va fi omul viu, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Însă, mucenicul lui Hristos nu primea nimic din mâinile păgânului. Deci a petrecut fără mâncare şi fără apă optsprezece zile, ca să se împlinească întru dânsul Sfânta Scriptură, care zice: Dreptul prin credinţă va fi viu. Căci el nădăjduind spre Acela Care a hrănit pe Daniil în groapă în mijlocul leilor, Acela, zicea el, îl va hrăni în temniţă cu hrană nepieritoare. Văzând străjerii că nu primeşte nici pâine nici apă, i-au zis: „Mănâncă, omule, şi bea ca să nu mori, căci vom intra noi în nevoinţă pentru tine”. Iar fericitul a răspuns: „Să nu vi se pară, fraţilor, că dacă nu voi primi mâncarea voastră, voi muri; pentru că voi vă hrăniţi cu pâine, iar eu mă hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veci. Pe voi vă satură cărnurile, iar pe mine mă satură sfintele rugăciuni. Pe voi vă veseleşte vinul, iar pe mine mă veseleşte Hristos, viaţa cea adevărată”. După zilele acelea, văzând ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a judecat spre tăiere cu sabia. Deci scoţându-l afară din cetate, sfântul cerând vreme de rugăciune, şi-a ridicat mâinile la cer şi a zis: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleşugul vrăjmaşului şi mi-ai dat darul ca să săvârşesc bine alegerea nevoinţei pe care am răbdat-o pentru Tine; şi acum Te rog primeşte în pace sufletul meu, că binecuvântat eşti în veci”. Apoi, plecându-şi sfântul său cap, a zis către ostaşul care voia să-l taie: „Fă, prietene, ceea ce-ţi este poruncit!”. Astfel s-a nevoit Sfântul Mucenic Platon în anul 303 şi a murit pentru Hristos pentru ca să vieţuiască şi să împărăţească cu El în veci.

Publicitate

LOTERIA ROMÂNĂ a continuat, duminică, 17 noiembrie 2024, seria extragerilor Loto 6/49, Noroc, Joker, Noroc Plus, Loto 5/40 și Super Noroc.

Numerele extrase, 17 noiembrie 2024:

Loto 6/49: 40, 15, 37, 22, 16, 7

Publicitate

Loto 5/40: 23, 15, 18, 4, 17, 31

Joker: 1, 38, 24, 15, 42 + 10

Noroc: 1 9 1 7 6 0 9

Publicitate

Noroc Plus: 4 6 7 0 1 9

Super Noroc: 1 5 5 3 4 7

Publicitate

Șapte deținuți din Penitenciarul Botoșani au sărbătorit la finele săptămânii ziua de 13 noiembrie, Ziua mondială a Bunătății, alături de rezidenții de la Centrul de îngrijire şi Asistenţă pentru Persoane Adulte cu Dizabilităţi „Sf. Daniel” de la Leorda.

După cum au explicat reprezentanții Penitenciarului Botoșani, pentru câteva ore, deținuții au uitat de zidurile unității și au semănat bunătate în inima celor care au mare nevoie de o mângâiere.

Aici au fost întâmpinați cu multă căldură indiferent de statutul lor, iar atmosfera nu i-a lăsat indiferenți.

Publicitate

Împreună au exersat compasiunea, altruismul și s-au pus în serviciul celor din centru, fără un câștig personal, dorind a dărui și a face bine dincolo de propria persoană. Au dat o mână de ajutor în gospodăria instituției și au socializat cu beneficiarii.

Interacțiunea i-a determinat să reconsidere greutatea pe care considerau că o resimt datorită încarcerării.

„Ne plângem noi câțiva ani, dar aici au un contract pe viață”, a declarat unul dintre participanți, impresionat de particularitățile celor aflați în grija centrului.

Publicitate

“Experiența trăită a avut un dublu rol, acela de a depune un efort conștient pentru a răspunde cu blândețe celor aflați în nevoie, dar mai ales de autoreflecție și conștientizare a propriilor priorități și valori.

Contrar stereotipurilor și cei din penitenciare au capacitatea de a fi buni, natura umană nelimitându-se doar la greșelile pe care le-au comis. Manifestarea empatie și a compasiunii pot fi acțiuni transformatoare, putând duce chiar la o schimbare profundă a perspectivei asupra vieții. Bunătatea nu costă nimic, dar înseamnă totul”, a transmis Penitenciarul Botoșani pe pagina de socializare.

Publicitate

Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024. Reţin din articolele publicate: Horia Gârbea – „Dacă bătrâneţea este o „obligaţie” a fiecăruia, măcar să ne păstrăm tinereţea de gândire şi să îmbătrânim frumos”; Maria Grădinaru – „Privesc peste acoperişurile ude înspre copilăria mea”; Adrian Alui Gheorghe – „Când vor să afle ceva / rostogolesc un măr, / care putrezeşte / până la adevăr”; Adrian Alui Gheorghe – „Timpul lasă dâre / ca balele de melc / pe frunze de mentă”; Adrian Alui Gheorghe – „Istoria putrezeşte în burta timpului / ca viermele în guşa păsării”; Adrian Alui Gheorghe – „Ascult glasul unei lumânări”; Mihaela Stanciu – „În preajma copiilor, frumosul nu trebuie căutat cu lupa pentru că puii de om sau puii de pisică şi peşte au aceeaşi candoare, chiar şi atunci când se lasă conduşi de idei năstruşnice”; Nicoleta Milea – „Poezia e ceva inefabil, grav şi tulburător”; Iulian Bitoleanu – „o specie extravagantă, rondelul”; Ella Leynard – „Cei veniţi fără smerenie / după un timp pleacă singuri”; Goethe – „Tot omul are, oricum ar fi / Un ultim noroc şi o ultimă zi”;

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024.  O definiţie  a timpului dată de poeta  Anisia-Maria Pirontea: „E-atât de rege şi de prinţ, / E-atât de vrăjitor,/ E-atât de foc pâlpâitor, / Când suflu-n el şi clipe mor”;

Publicitate

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024.  Nicoleta Milea, într-o cronică, reia un punct de vedere al lui Constantin Noica despre poet şi poezie: „Poate fi tânărul de la sine poet? Este poezia o simplă îndeletnicire? Sau undeva ea este şi explozia unei acumulări care e fie a anilor, fie, mai ales, a culturii? La aceste întrebări, cine se dedică scrisului este dator să răspundă făptuind, asumându-şi cu un plus de luciditate şi sporită dăruire actul creaţiei şi al devenirii întru fiinţă”;

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024.   Compozitoarea Carmen Maria Cârneci, fiică a poetului Radu Cârneci şi sora poetei Magda Cârneci, acordă un amplu interviu (pp. 12-13) lui Ion Bogdan Ştefănescu. Fiind întrebată ce reprezintă Enescu pentru ea, răspunde: „Enescu este compozitorul matcă; expresia-unicat al filonului autohton; modelul de esenţializare – stilizare – recompunere în spiritul folclorului românesc în bună înţelegere cu toate curentele europene; genial generator de timbralitate elevată, de melodie mereu încărcată de expresie, de orchestraţie complexă, densă, în acelaşi timp rafinată. Un maestru absolut”;  Rugată să enunţe câte un vers  din opera tatălui şi a surorii sale, Carmen Maria Cârneci  răspunde: al tatălui – „Iubirea-i axul cerurilor toate”, al surorii – „O mână imensă mă poartă în palmă”;

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024.    Savu Popa publică poemul de întindere „Bunica şi gerul”. Merită  să reţinem: „… cu paşi de mâţ negricios, sfrijit, / Gerul urca tiptil scările, ajungea în dreptul ei, / I se gudura la picioarele-i învelite-n ciorapii de lână călduţi, / Apoi, ea îi căuta privirea, îşi vorbeau astfel, / De la ochi la ochi, / Ochii de prescură ai bunicii şi ochii de funingine ai gerului / Contopiţi într-o îmbrăţişare albastră, / Apoi, ea răsufla uşurată, înfiorând cerul, iar luna prindea a se roti rar, / Precum roata cea mică de la fântâna bătrână, patriarha satului…”;

Publicitate

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024.   Horia Gârbea, umblând „Cu mască, fără mască, prin literatura română”,  ne  înştiinţează că Stan V. Cristea a scos volumul „Eminescu. Reflectări în lumina actualităţii” (Editura „Aius”, 2024). Reţin: „Astfel, Stan V. Cristea realizează o incursiune în exegeza eminesciană prin lucrări semnate de Constantin Cubleşan (patru volume publicate de-a lungul a opt ani), Lucian Boia, Nicolae Georgescu, Ana Dobre, Cassian Maria Spiridon, Iulian Bitoleanu, Zenovie Cârlugea, Tudor Nedelcea, Theodor Codreanu. Istoricul oferă astfel publicului fişe de lectură amănunţite ale acestor eminescologi ocazionali sau de cursă lungă. Chiar dacă se referă la lucrări de importanţă diferită, Stan V. Cristea păstrează acelaşi ton, descriptiv şi obiectiv, de cronicar adecvat subiectului, nu polemizează cu autorii, ci expune calm şi temeinic conţinutul fiecărei încercări, indiferent că e vorba de un dicţionar al „oamenilor din viaţa lui Eminescu” (Z. Cârlugea) sau de „hermeneutica exegezei” la Eminescu (Constantin Cubleşan) şi aşa mai departe. Rezultă o sinteză utilă la care poate apele oricine doreşte să afle cam ce s-a scris despre poet în contemporaneitatea imediată”;

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024.   Ella Leynard despre tăcere în poemul „Biblioteca tăcerii”: „Toate sensurile importante ale tuturor cuvintelor / s-au refugiat, repudiate de multe ori, în tăcerea / pe care dacă am şti să o citim, / am descoperi biblioteca nescrisă a umanităţii / de la începuturi până astăzi”;

„Luceafărul de Dimineaţă” nr. 10 din 2024.   La rubrica intitulată „Cărţi”, revista acordă patru rânduri şi volumului botoşăneanului Mihai Babei, „Vreau să fiu vreau să nu uit” (Editura „Detectiv literar”): „Un volum de versuri generos recomandat de Marius Chelaru prin prefaţă şi Cassian Maria Spiridon pe ultima copertă. Deşi e în pragul vârstei de 75 de ani, Mihai Babei este un debutant recent (2020, adică la 70). Acest aspect insolit e chiar mai interesant decât textele lirice propriu-zise în care „bălteşte neliniştea”;

Publicitate