O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Conceptul de intelectual după Maurice Barres: „persoana care foloseşte inteligenţa (cunoaşterea, ştiinţa) şi spiritul în analiza semnelor şi simbolurilor opuse materiei şi actelor reale”;
Bujor Nedelcovici a introdus conceptul de sfânt laic: „De ce Voltaire şi Hugo sunt amândoi în Pantheon având o operă literară atât de diferită. Pentru că ei reprezintă acelaşi ideal: SFÂNTUL LAIC. Filozoful şi poetul au fost fondatori ai geniului uman şi acest titlu îi onorează deopotrivă”. Gheorghe Grigurcu, în „România literară” nr. 1 din 2003, sistematizându-l pe Bujor Nedelcovici, găseşte trei posibile poziţii ale sfântului laic: protestul, complicitatea şi ambiguitatea. În prima situaţie, protestul, avem individul revoltat, vrea libertatea gândirii, vrea independenţa acţiunii, e mereu în serviciul victimei şi a celui umilit. În a doua poziţie, complicitatea, întâlnim mercenarii gata a se înrola cu puterea, umblă după beneficii materiale, se supun despotismului, sunt ceea ce Voltaire numea „canaliile politice”. În poziţia a treia, ambiguitatea, sunt cei despre care am putea spune că „stau cu fundul în două luntrii”;
Eugen Negrici a scris o carte interesantă: „Literatura română în comunism. Proza”. Marius Chivu, citind cartea, extrage patru etape prin care a trecut proza în comunism: 1. etapa stalinismului integral (1948-1953): „o literatură total aservită şi care a avut două orientări: a) proza conflictelor antagonice (romanele luptei de clasă, reportajul şi pamfletul); b) proza istorică orientată politic); 2. etapa destalinizării formale (1953-1964): „o dedogmatizare inconsecventă perfidă şi care produce confuzie”. Acum apar: a) literatura aservită; b) literatura tolerată; 3. etapa relativei liberalizări (1964-1971): „în fapt o diversiune ce sugera normalitatea”(apar literatura „obsedantului deceniu” şi cea a „echilibristicii ideologice”; 4. etapa naţionalismului comunist (1971-1989): „campania de reîndoctrinare şi se impune aberaţia protocronistă”;
Sintagme, termeni, concepte: Mircea Mihăieş: „poeţi sonori”; Vasile Igna: „o cocoaşă de verbe în spate”; Daniel Cristea-Enache: „a stănescianiza”; Liviu Ioan Stoiciu: „gând supraetajat”; Cătălin Mihuleac: „putorişti”; Lucian Vasiliu: „tomnoros”; Mircea Mihăieş: „muieroc”; Ioan Moldovan: „caietul de GRIJI”; Ioan Moldovan: „caietul de NEPĂSĂRI”;
Iolanda Malamen, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 2 din 2020, ne dă calea de a ne construi ca artist: „scormoneşte în eul tău profund ca să scoţi la suprafaţă acel „altfel” care te construieşte ca artist”;
Câteva versuri din poezia „Istoria” de Nicolae Rotaru: „Aţi observat bine, /istoria calcă pe cadavre, / viitorul ei este clădit / pe cheltuiri de sine, / pe suma neputinţelor / pietrificate, înhumate, / pierdute în uitare, / foarte bine aţi observat, / istoria este arta de a ne lua adio / de la ziua de poimâine”;
Piesa lui Gogol, „Revizorul”, a fost interzisă în vremea lui Ceauşescu. Culmea este că spectacolul cu „Revizorul” a fost interzis şi în Rusia chiar în timpul lui Gogol. Mai târziu, în corespondenţa sa, acesta scria: „Cum să nu se supere publicul şi critica pe acest „Revizor”, când jumătate din Rusia dă mită şi cealaltă jumătate primeşte?”;
Căutând prin nişte însemnări mai vechi, am găsit aceste zise ale poetului Mihai Ursachi: 1. „raportul creator-operă este asemănător celui dintre lumânarea care arde şi emanaţia luminoasă”; 2. „mie îmi convine foarte tare limba română, îmi vine ca mănuşa dreaptă pe mâna dreaptă, nu ca mănuşa stângă pe mâna dreaptă”; 3. „o poezie nu poate fi tradusă, ci trebuie făcută din nou în limba respectivă”; 4. „eu nu pot traduce în româneşte tot ce am gândit şi scris în englezeşte”; 5. „în America, poezia nu mi-a folosit drept la nimic! Drept la nimic, nici măcar cât motorul acela al omului din Tecuci!”; 6. „eu am citit aşadar din nou pe Martin Heidegger, pe plaja din La Hoya, vreo doi ani. O plajă foarte mică, unde l-am recitit şi m-am dezgustat definitiv de el”. Nu ştiu în ce conjunctură a spus cele reţinute, am notat doar atât: „revista „Cultura” din 2004;
Vintilă Mihăilescu, în „Dilema” nr. 406 din 2000, scriind despre „subiectivităţi trans-naţionale”. În acest context preia o clasificare făcută de Ulf Hannerz: 1. „cosmopoliţii – dispuşi să se prindă în joc cu ceilalţi”; 2. „transnaţionalii – împărtăşind structuri de semnificaţie purtate de reţele sociale”; 3. „localii – reprezentanţi ai unor culturi mai circumscrise teritorial”;
Din colecţia de versuri frumoase pe care le reţin într-un caiet, vă propun „Poeţii sunt trişti” de Gheorghe Ursu (inginerul şi poetul disident care a fost arestat, anchetat, torturat şi ucis de comunişti): „Poeţii sunt în general trişti / Ei nu înţeleg lumea / Şi lumea nu-i înţelege / Ei iubesc lumea dar nu o înţeleg /Lumea îi iubeşte dar nu-i înţelege / Uneori când ajung să înţeleagă lumea ei o detestă / Atunci când lumea ajunge să-i înţeleagă e prea târziu / Şi uite aşa, poeţii mor în general trişti”;
Octavian Paler despre lumea lui Caragiale: „…e o lume simpatică, în care nu există ură. O lume de care nu ţi-e silă, pe care n-o deteşti. Nu-ţi vine să împarţi personajele lui Caragiale „în smintiţi şi în mişei”, nu te bate gândul să le aduni în „două temniţi large”, după care „să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”. Demagogia pe tema „progresului” şi „enteresului ţării” se salvează, la Caragiale, prin ridicol. E o lume în care se poate râde, ba chiar eşti stimulat să râzi. Canaliile au farmec. Potlogarii, „mizerabilii” te amuză. Nicio clipă zâmbetul nu se transformă în grimasă. Nu ai sentimentul că prostia, obtuzitatea, cinismul, fanfaronada sunt atotputernice, că nu mai întrevezi, dincolo de ele, nicio zare de lumină”(vezi „România liberă” din februarie 1998);