Profesorul și poetul Gabriel Alexe împlinește astăzi o frumoasă vârstă, ocazie cu care Redacția Botoșani24.ro și scriitorul Vasile Iftime îi transmit și pe această cale un sincer „La mulți ani! 

O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

După lectura prefeței scrise de Gellu Dorian la cartea „Tango în Braille” de Gabriel Alexe, având intenția de a nota și eu câteva idei, efectiv, m-am simțit dezarmat: Gellu Dorian a reușit să radiografieze poetul și texul poetului, fixându-l acolo unde îi este locul, într-un spațiu al eroticului ermetic, al ludicului naiv, al romanțiosului iluzoriu, al clarviziunii de dincolo de simțuri, dar mai ales al unicității. Drept pentru care, am luat din nou cartea lui Gabriel Alexe, am lăsat prefața unde îi este locul și am intrat, poate pentru a suta oară, în poezie sa. A suta, pentru că de cel puțin de 99 de ori ne-a citit el textele. Iar când citește, poetul – e lucru știut –  te introduce în text și nu-ți mai vine să ieși de acolo unde e cald și bine.

În cartea sa, Gabriel Alexe reflectă erosul în toată complexitatea sa psihanalitică, freudiană: erosul carnal, erosul ludic, romanțios, naturalist, profan, sacru, mitologic, dumnezeiesc, demonic, erosul cosmic. Mai pe scurt, în poezia sa, totul este dragoste, iar dragostea, se manifestă și se exprimă în fel și chip: naiv de tandru, excesiv de tandru, carnal de tandru, exploziv de tandru. Tot ce se întâmplă și tot ce se consumă în poezia lui Gabriel Alexe emană aroma tandreților  conjugale, într-un ton modulat, cu inflexiuni diverse, amintind de Cântarea cântărilor, de Grațiile Epitalamurilor, de romanțele lui Macedonski. De altfel, suavitatea este caracteristica principală a acestei poezii, care atenuează carnalul, acolo unde este devorant. Citez: violată în somn de un lotus în floare….te mușc de buric ca un șarpe… te sfâșii cu limba mea de pumnal și exemplele pot continua.

Gabriel Alexe face recurs la toată anatomia corpului Evei, doar al Evei (Adam fiind întregul): ochi, obraji, sâni, coapse, pulpe, pubis, fese, fund, dar mai ales sâni. În carte, am descoperit vreo 50 de perechi și nu am numărat până la capăt. Corpul Evei, întreg sau pe segmente, este redat în toată splendoarea, strălucirea și în toată lumina de care este în stare poetul  și pictorul. Pentru că el scrie ca și cum ar picta.

Dacă Gabriel Alexe ar fi fost pictor, și nu poet, ar fi avut până și tavanul tapetat cu nuduri, nuduri, cu pantofi cu toc, obligatoriu cu pantofi cu toc, care mângâie bordurile, iar astăzi am fi asistat la cel mai roz vernisaj din istoria omenirii.

Poeziile lui Gabriel Alexe sunt pasteluri în mișcare, iar pentru a contura atmosfera, pentru a amplifica contrastul sau pentru a omogeniza tonurile, poetul te introduce în text cromatic și din când în când te fixează într-un cadru natural, intim, plăcut. Astfel, locul, spațiul, în care urmează să se desfășoare acțiunea, contextualitatea, este de asemenea ludică și plăcută, iar acțiunea –  căci ea este miezul, preludiul, decojirea, desfacerea, explozia, extazul, sau mai direct spus, actul sexual – este  ritual mistic, este curgere în sus și în jos, pe orizontal și vertical, de la plus la minus infinit… De altfel, această obsesie a contrastului, a paradoxului, a limitelor dau traiect poeziei lui Gabriel Alexe:

ochii tăi de sub cer ochii mei de sub apă

trupul pe orizontală – singurătatea perpendiculară

un plus si un minus infinit dau întotdeauna minus pijama.

Citind și ascultând poezia lui Gabriel Alexe, m-am întrebat și l-am întrebat cât în poezia sa este dragoste și cât este eretism. Dragostea – o spune Sf. Apostol Pavel – miroase a Dumnezeu,  (iertată să-mi fie rezumarea textului). Despre câtă dumnezeire și cât eretism există în această carte se poate scrie cel puțin un eseu: Mâna mea de trei ori te sărută, pe gură, pe coapse, pe pulpă. Firesc, poetul a invocat sau cel puțin a gândit Sf. Treime, dar ce ne facem cu coapsele, cu pulpele în acest simbol religios? Sau: Ca olarul circumsolar modelez trupul, de la facerea lumii… linia sânilor inspiră linia buzelor.  Nu umerii, nu capul, nu picioarele, și apoi încheie – cum altfel? –  imitându-l pe Iisus: ridică-te.

Poate că unii ar spune, după lecturarea acestor paragrafe, că e blasfemie. Blasfemie este însă atunci când negi, nu atunci când te întrebi, când întorci spatele, când cauți să vezi și cu buricele degetelor,  atunci când te crezi sus, foarte sus, și nu atunci când trudești cu smerenie să te ridic. Iată un mod de maximă smerenie și nevoință în poezia poetului:

pseudopsalm

Pescarul s-a întors la țărm cu barca goală

Nici urmă de peste

Nici urmă de pești flămânzi

La malul mării viața încă nu s-a răcit

În spume

În cer se ridică cine coboară din cer

În pământ se coboară cine se coboară în pământ

Numai țărâna urcă prin sevă până în măr

Nisipul rece sărută glezna fierbinte

Și ochiul lăcrimează

Lacrimile de jos sfințesc lacrimile de sus 

Pășind pe lacrimi am înțeles mersul pe ape 

De ce pseudopsalm poete, când acest text este o rugăciune de maximă smerenie și de pur adevăr?

Constructivismul și deconstructivismul stau la baza scrierii textelor luii Gabriel Alexe ca formă, ca schelet și – aș putea spune – uneori ca praf, ca pulbere, ca desfacere. Poetul gândește și scrie textul elaborat, povestea are toate ingredientele, captează. Dar uneori, când nu te aștepți, cu intenție, pur și simplu își dinamitează construcția cu o ironie, cu o poantă, cu sarcasm, parcă râzând de noi, parcă râzând de el, parcă luându-se peste picior, parcă concluzionând: „hai că prea o luați în serios, nu vedeți că este vorba de joacă?”.

 Asul tău în mâneca mea, toate la locul lor 

Nu văd cocotierul de razele soarelui 

Să-mi cumperi breloc la fermoar sub formă de inimioară 

Și coada cometei se umflă fatală

Poetul poate scrie plecând de la o definiție sau plecând de la un micropoem, îmbrăcând apoi elegant textul și, respectiv, poate spulbera intenționat mesajul, inducând starea de confuzie, de ambiguu, de incert, printr-un singur vers. Această ușurință de a construi și de a deconstrui vine și din faptul că Gabriel Alexe este un expert, un maestru al micropoemului și a definiției ca poem. Poetul Gabriel Alexe pare un împătimit al jocului de puzzle poetic, dați-i ca experiment un text liric și veți vedea cum îl construiește altfel, neschimbând mesajul și, de cele mai multe ori, făcându-l mai percutant, mai încifrat și mai expresiv.

Iată câteva definiții care îi aparțin:

Marea paravanul lui dumnezeu

Umbra este o apă curgătoare

Râul este chipul umed al pietrei

La cer se ridică cine coboară din cer

Lacrimile de jos sfințesc lacrimile de sus

Obsesiile maestrului în alcătuirea textului sunt multiple, iar una dintre cele mai importante este nevoia de paradox, de fantastic, de suprarealism. Fără aceste trăsături poemele de dragoste ar fi ca fără aripi, fără gravitație, ar fi statice, ar fi fotografii. Paradoxul dă blazon și unicitate textului poetic:

ceasul aruncă licurici în aer

în oglindă fața și spatele deodată

o monedă căzută pe ambele fețe

agăț pipa de fum și fumul de tavan

și eu mut marea cu găletușa în golul tău

Se poate scrie și despre alte trăsături ale poeziei lui Gabriel Alexe: despre naturalismul dus până la creația divină, despre expresionismul absolutist, despre simbolismul geometric, despre romantismul astral, despre parnasianismul mitologic.

Aș încheia aceste note de lectură, oprindu-mă la două poeme din carte. În Poemul transpoziții, deși, titlul trimite mai degrabă la o infinitate de stări statice, în text, poetul ne explică cum o fată, care se învârte pe un scaun cu șurub, descoperă plusul și minusul infinit. Ba mai mult, în virtutea mișcărilor circulare de rototranslație, îl prinde și pe sărmanul privitor (pardon, poet), care, deși își începe textul, direct, ironic, la mișto – am cunoscut o fată salon care se rotea pe scaunul unui birou –, până la urmă,  este prins și el în vârtejul infinitului. Și pentru că plus infinitul trebuie totuși să fie bine definit, imediat, în poemul următor, poetul descrie un preludiu natural și tandru, prin aprinderea în lanț a bețelor de chibrit, urmată de saltul mortal al ultimului foc.  Și totuși poezia nu-i decât imaginație. Poetul pare că spune: „Nu vă aventurați în haos, eu pur și simplu stau pe marginea patului și îmi imaginez chibrituri arzând. Eu scriu povești, nu livrez stări confuze, povești ce uneori sună bine, rimate, alteori căutați voi sunetele rimelor interioare, puneți voi punctuația, descoperiți voi curgerea. Eu scriu despre cum iubesc sau despre cum vreau să fiu iubit”.

iubește-mă ca pe un câine al pescarului

iubește-mă ca pe o broscuță care șlefuiește pietre până se transformă în perle

 iubește-mă ca pe un extraterestru

iubește-mă oricum dar iubește-mă

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News