O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
O AXIOMATIZARE A IUBIRII
Prin recentul volum ( „Geometrii intime”, Editura „Pim”, Iași, 2024, o prefață de Mariana Stratulat), Gabriel Alexe și-a propus să facă ordine în pretențiosul domeniu al iubirii, bazându-se pe îndemnurile ascunse ale matematicii, unul dintre ele fiind acela de a face vizibil generalul din orice fenomen supus modelării. Simțind nevoia ca încă de la început să dea un sens poeziei ca o explicație a demersului său („poezia începe / de unde veșmântul / nu are trup / așa precum viața / și moartea precum / fragilul echilibru din ochii unei bufnițe / pe aripi de fluture Caligo / epiderma / e portul din care pornesc / în naufragiu / navigatori pur-sânge”), trece imediat la analiza sentimentului iubirii ca cel mai nobil cadou pe care și-l pot oferi cei doi actanți.
Modelul de iubire propus de Gabriel Alexe nu este unul care să se plieze pe o teorie a mulțimilor. Este relația dintre un El și o Ea, și fiindcă iubirea este imprevizibilă, autorul o percepe ca pe o situație în care sufletul se deplasează oscilatoriu de la corp la corp. Cele 59 de convenții în care este partajat textul ne relevă un poet de o nouă factură arhitecturală, una hilbertiană, nu rare fiind situațiile de incidență, ordonare, congruență, paralelism și continuitate. E un joc reușit dintre ipostaza rațională, de matematician convins a poetului, și ipostaza empirică a iubitei ca sursă de testare a simțurilor: „M-am îndrăgostit / de senzația nuanței / în ipostaza câinelui // acum totul e altfel / în poala Stăpânei / foarte tulbure și foarte / legănat de gânduri // nuanță lângă nuanță / m-așez lângă tine / din ce în ce mai virgin”. Mai mult, eu descopăr , și cred că nu mă înșel, o sublimare a portretului femeii eminesciene, iar cel mai reușit portret pe care l-am putut întâlni a fost făcut de Viorica S. Constantinescu: „… fantasmă erotică, o statuie plutitoare, ca într-un tablou suprarealist în care predomină culorile bleu, alb, auriu, marmură înfășurată ca în sculptura elenistică, în veșmânt ușor și transparent, totul sugerând mișcarea abia perceptibilă, diafanul, mătăsosul, catifelatul, încrețirea ușoară ca a apei unui lac la adierea vântului în armonie cu sunetul duios al cornului, harfei, lirei, cu valurile molcome ale buclelor, cu mișcările grațioase ale brațelor, cu pașii abia perceptibili, cu plutirea…”. Am reluat acest citat pentru a pune în evidență ce ar însemna prima și a doua femeie, adesea subordonate bărbatului. Gabriel Alexe intră în relație binară cu ceea ce Gilles Lipovetsky numea „a treia femeie” (se poate vedea cartea sa cu același nume apărut la editura „Univers” în 2000), o făptură în totalitate feminină, un obiect de interogație și studiu, una căreia nimic nu-i este interzis: „Dacă faci o magie / singurătățile noastre / se răsfrâng / și închipuirea face / cale întoarsă / măsurând traiectoria pietrei / ce astupă inima ca un pas greu / într-o mlaștină / mișcarea apelor și-a regăsit / sfârșitul // vremea absenței / aruncă ecou / peste aura unui reflex / subacvatic”.
Dacă, după cum spuneam, dintr-o perspectivă arhitecturală este un hilbertian, ca stilistică este un deconstructivist, ca metodă de lucru sensibil diavolească în sensul preocupării insistente de a proteja misterul. Folosind elementele geometriei („o geometrie bizară”), Gabriel Alexe manipulează într-un mod personal gesturile specifice sentimentului iubirii încât, cu o anumită sfioșenie, pășește în afara țarcului impus de postmodernism, așezându-le în rafturile unei raționalități ordonate: „Iubita îmi strânge sinapsele / prin sfera unui cub / de gheață / coapsele i se înroșesc / și mimează acea stare / când degetul face rotocoale / prin cercuri concentrice / până când / cercurile generează / cilindri transparenți // sunt treptele unei scări / pe care urci și cobori / în spirală // Iubita zâmbește satisfăcută / își desface corsetul / și pune bănuți de argint / în cuibul de rândunică / țintuindu-mi pleoapele”.
Fiind hilbertian și deconstructivist, prin cele 59 de texte Gabriel Alexe caută noi sensuri ale iubirii. Folosindu-se de aparatul matematic poetul descoperă o soluție nebătătorită de interpretare: axiomatizarea iubirii. Se pot reține 11 axiome: 1. „lumina mă cheamă în centru”; 2. „cercetam pepitele timpului”; 3. „suntem o ficțiune în acest punct al luminii”; 4. „aici e roșu izbăvitor”; 5. „dincolo de zid luna face risipă”; 6. „noi strălucim ca inoxul”; 7. „dacă taci e cum mi-ai spune ceva”; 8. „jumătate om, jumătate pasăre”; 9. „sunt nisipul care plânge”; 10. „un slujitor trudește în taină”; 11. „apă mai clară, un aer mai pur”.
Această carte foarte specială a lui Gabriel Alexe trebuie citită ținând cont de logica poetului și eseistului Bogdan Ghiu: „Cuvintele nu cuvântează. Noi cuvântăm, cuvântuim, cuvântătorim. Ele fac altceva: ele sunt”. Asta face Gabriel Alexe, pune cuvântul „iubire” în sintagme prețioase care cuvântă, cuvântuiesc sau cuvântătoresc. Să exemplificăm: „rochia ta s-a înfuriat”, „cândva eram un timp”, „sărut această plutire”, „iubesc ca o salcie”, „pe iedera nopții urc”, „liniștea galbenă”, „bluza de vid”, „cer somnambul„ etc.
Finalul volumului este pus sub semnul incidențelor hilbertiene: „În vulnerabila vecinătate / a lepădărilor de sine / curând vom trece / unul altuia prin piele / ca lungi șiraguri de șerpi / cu clopoței și perle / nud prin nud / ca niște cârtițe bolnave / sub pământ”. Gabriel Alexe este singurul poet care a reușit să axiomatizeze iubirea („Și paralelele s-au iubit atât de mult încât / s-au întâlnit la plus și minus infinit”).