Revista Pentru Viață, editată de Studenți pentru viață și România pentru viață, include, în ediția din acest an, un interviu cu Gabriel, soțul Alexandrei Ivanov, plecată la Domnul cu șase luni în urmă, în împrejurări dramatice. Ediția din acest an a Marșului pentru viață a fost dedicată memoriei ei, informează basilica.ro.

Alexandra Ivonov s-a mutat la cele veșnice la vârsta de 25 de ani, după o sarcină oprită din evoluție care nu a fost tratată la timp de medicii Maternității din Botoșani. I-a lăsat în urmă pe soț, Gabriel, și alți trei copii. Alexandra se număra printre organizatorii Marșului pentru viață din localitatea ei și ajuta tinerele în criză de sarcină de când era în liceu.

Când uităm să fim oameni, viața nu mai are prioritate: Interviu cu Gabriel Ivanov

Ați fost căsătoriți șapte ani; vă rugăm să ne vorbiți, la început, despre modul ei de a fi.

Pe Alexandra am cunoscut-o în cadrul unei activități ATOR (Asociația Tinerilor Ortodocși Români) – filiala Botoșani.

Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit asupra ei a fost faptul că avea o bucurie pe chip pe care nu o pot descrie în cuvinte, dar în mod cert nu acea bucurie pe care o știm cu toții.

Nu era ceva de moment, sau o entuziasmare, ci parcă se bucura cu toată ființa de acele momente.

Apoi, pe parcursul timpului, am constatat că acea stare de bucurie și de blândețe, dar totodată și de implicare totală în activitățile ATOR-ului, era de fapt o stare naturală a ei, ceea ce m-a uimit, deoarece greu întâlnești o persoană care în majoritatea timpului să aibă un tonus mereu bun, o stare bună, indiferent câtă muncă implica o anumită activitate.

Un exemplu ar fi faptul că, printre activitățile pe care le desfășuram împreună cu mai mulți tineri din cadrul ATOR-ului (cu care am ținut legătura până în ziua de azi, cu unii devenind rude, botezându-ne copiii), Alexandra s-a gândit că o activitate frumoasă ar fi să mergem cu sendvișuri și cu ceai la oamenii străzii, lucru destul de anevoios ținând cont că nu aveam nici fonduri, nici mașină (doar ocazional, când se oferea cineva).

Pentru o lungă perioadă de timp, ne-am ocupat de acest lucru, ceea ce implica o adevărată desfășurare de forțe, unii mergeau și strângeau bani de la tinerii care se ofereau să doneze pentru proiect, alții cumpărau pâine și ce mai era necesar, alții le pregăteau, iar apoi mergeam pe jos prin toate zonele. Dar pe toate aceste lucruri le făcea cu bucurie și cu drag.

Ce a însemnat pentru ea implicarea pro- viață? Vă rugăm să povestiți și unele cazuri concrete, dar și atitudinea ei în acest domeniu.

Ca și la celelalte activități, așa și în cazul departamentului Pro Vita, coordonat de doamna preoteasă Anamaria Macuc și de părintele Marian Macuc, care ne-au devenit mai apoi nași de cununie: când era ceva de făcut, era mereu prezentă, uneori ducând flori, împreună cu alte fete, mamelor din Maternitate (la 8 Martie sau de Buna Vestire), ori la împărțit pliante cu materiale informative despre sarcină și despre cum pot fi ajutate femeile aflate în criză de sarcină, sau când era nevoie de dus alimente unor mame care aveau nevoie de sprijinul Pro Vita.

Mergând odată Alexandra la un centru maternal, a întâlnit acolo o fată care era de vârstă apropiată cu ea, care avea un băiețel nou-născut. A fost așa de impresionată de acea fată, care a preferat să stea în centrul maternal decât să renunțe la copil, încât s-a oferit să îi boteze ea copilul.

Iar apoi Alexandra a făcut împreună cu părinții ei toate demersurile necesare ca acea fată să vină împreună cu copilul ei în casa părinților unde locuia și ea.

A continuat să stea cu Alexandra și părinții ei până ce a terminat liceul și s-a angajat, iar apoi s-a căsătorit.

Cum vedea familia? Cum ați încercat, în acești ani în care ați fost împreună, să construiți familia dumneavoastră?

Sursa bucuriei ei a fost credința în Dumnezeu și, implicit, apropierea de Biserică. Pe aceste valori am construit noi familia noastră. Prin faptul că vedea familia ca fiind cel mai înalt ideal, nu avea o menire mai mare decât de a fi mamă. Nu se plângea niciodată în legătură cu copiii, ci gestiona totul, deoarece asta era ceea ce își dorea, pentru noi copiii fiind o altă sursă de bucurie.

De multe ori, fete apropiate ei sau prietene, văzând naturalețea și simplitatea cu care făcea totul, îi spuneau: „Când te văd pe tine cum ești cu copiii, parcă îmi dai și mie curaj!”

Ce credeți că le spune ea, de la Dumnezeu, unde se află, copiilor care au rămas aici, fără sprijinul ei concret?

Cred cu siguranță că le-ar zice să aibă credință și nădejde în Dumnezeu și să se bucure!

Cei care au cunoscut-o pot confirma că era în permanență un om al bucuriei, o fire veselă și realistă în aceeași măsură.

Ce dorințe ar fi avut pentru viitor?

Visul nostru era să facem o casă pe terenul pe care îl aveam și pe care începusem să facem câte ceva și să ne bucurăm de viață împreună cu copiii. Alte visuri de viitor nu aveam niciunul dintre noi.

Ce credeți că putem face fiecare dintre noi și întreaga societate pentru a exista mai mult sprijin pentru femeile însărcinate?

Mai mult decât a fi Oameni, nu putem face! Când nu uităm să fim oameni, atunci cu siguranță facem ce trebuie și când trebuie. Când uităm să fim oameni, viața nu mai are prioritate! Iar femeile însărcinate nu sunt altceva decât femei purtătoare de viață!

Foto credit: Facebook / Ivanov Gabriel

Sursa: Basilica.ro