În anul 1702, Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului a ajuns la catedrala din Rostov și a vizitat de asemenea și Mănăstirea Sfântului Iacob. Înainte cu trei zile de moartea sa, Sfântul Dimitrie a început a slăbi foarte mult și a tuși.

Pe 26 octombrie 1709, în ziua numelui său, a săvârșit Sfânta Liturghie în Catedrala Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după care a indicat celor prezenți locul în care vrea să fie înmormântat, în partea dreaptă a catedralei, zicând: „Iată locul meu de odihnă! Aici mă voi odihni pentru veșnicie!”. Sfântul Dimitrie a trecut la cele veșnice în data de 28 octombrie 1709. După ce a fost îmbrăcat în toate veșmintele arhierești, pe care însuși le pregătise înainte de sfârșitul său, au pus în sicriu sfântul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, după porunca sa, diferite cărți alcătuite și scrise cu cerneală de mâna lui.

În aceeași zi a fost așezat în biserica ce se afla aproape de chilia arhierească. Auzindu-se în toată cetatea Rostovului de adormirea acestui bun păstor, s-a adunat popor mult la cinstitul lui trup, plângându-și învățătorul cel bun care-i ajuta în nevoi și în necazuri, povățuindu-i atât pe mireni cât și pe călugări și preoți. Contrar dorinței sfântului, pe care și-a exprimat-o în testamentul său, clerul și poporul din Rostov a cerut locțiitorului tronului patriarhal, Mitropolitul Ștefan Yavorsky de Riazan, să săvârșească înmormântarea în Catedrala orașului, acolo unde erau îngropați toți cei ce fuseseră mai înainte arhierei ai Rostovului. Mitropolitul Ștefan a insistat să-l îngroape pe prietenul său decedat lângă Sfântul Ioasaf, predecesorul Sfântului Dimitrie.

Cu toate acestea, mormântul nu a fost pregătit până la sosirea Mitropolitului Ștefan, chiar dacă trecuse aproximativ o lună de la moartea sfântului. La 25 noiembrie 1709, Mitropolitul Ștefan împreună cu soborul a săvârșit Sfânta Liturghie, apoi slujba înmormântării cu tot soborul, după care l-au dus în Mănăstirea Sfântului Iacov și l-au așezat în mormânt, în Catedrala Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în partea dreaptă așa cum indicase el, alături de Sfântul Ioasaf (predecesorul său).

Deoarece la sosirea Mitropolitului Ștefan, mormântul nu era încă pregătit, s-a făcut în grabă un cadru de lemn în care a fost înmormântat corpul sfântului. Acest detaliu, prevăzut prin providența lui Dumnezeu, a condus la o descoperire rapidă a Sfintelor Moaște. În anul 1752 au fost efectuate reparații la Catedrala Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar la 21 septembrie (după aproape 43 de ani de la adormire) a fost descoperit trupul întreg și nestricat al Sfântului Dimitrie. Mormântul fusese afectat de igrasie, sicriul de stejar a putrezit, scrisul s-a șters, dar trupul sfântului, omoforul, sacosul, mitra și metanierul s-au păstrat intacte.

După descoperirea Sfintelor Moaște, s-au săvârșit multe vindecări minunate, care au fost raportate Sfântului Sinod. Acesta a trimis pe Mitropolitul Silvestru de Suzdal și pe Arhimandritul Gabriel Simonov la Rostov pentru a cerceta moaștele Sfântului Dimitrie și pentru a afla detalii despre vindecările minunate. În ziua de 29 aprilie 1757, Sfântul Sinod a emis o hotărâre prin care îl canonizează pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, trecându-l în rândul sfinților, stabilind ca zi de sărbătoare zilele de 28 octombrie (ziua adormirii sfântului) și 21 septembrie (ziua în care s-au descoperit sfintele sale moaște).

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Ovidiu Pecican, în „Apostrof” nr. 1 din 2017,  reţine o demonstraţie convingătoare a lui Garabet Ibrăileanu faţă de junimism: 1.”Junimismul a avut pretenţia…că asistă, în calitate de conştiinţă, la fenomenele politice, sociale şi culturale şi că le defineşte din punct de vedere obiectiv, al adevărului pur… Pretenţia de conştiinţă-oglindă este nefundată fiindcă junimiştii au reprezentat şi ei un ideal, au fost luptători, au fost un fenomen, că atitudinea lor a fost dictată de subiectivitatea lor, că n-au fost, cu un cuvânt, conştiinţe – oglinzi; 2. „Dacă în ideologia patruzecioptistă vorbeşte instinctul revoluţionar, dorinţa de renovare, în ideologia junimistă vorbeşte tendinţa de rezistenţă la inovaţiuni”; 3. „Junimismul este, mai înainte de toate, recomandarea de a ne feri de importarea civilizaţiei”; 4. „Junimismul echivalează cu nerecunoaşterea utilităţii de a transforma România într-o ţară cu caracter curat european”;

Ileana Mălăncioiu, răspunzându-i lui Gheorghe Grigurcu la afirmaţiile acestuia că multe poezii ale ei ar fi „nereuşite”, „bucolice” sau  înregistrări ale „satanismului rural”: „Dacă ne gândim unde s-a născut Eminescu, Blaga, Cioran şi alţi autori români peste numele cărora nu se poate trece, cred că e de prisos să ne mai frământe dilema de la care am plecat. În ce mă priveşte, am mari îndoieli că Petru Popescu ar fi mai rafinat decât Eminescu sau Blaga numai pentru că a scris „Un zeu între blocuri”. N-am auzit pe nimeni că Tolstoi este un scriitor venit de la ţară” (vezi „Apostrof” nr. 1 din 2017);

Poeta Mirela Roznoveanu: „Ca într-un adevărat roman grec antic, a doua mea neşansă a fost frumuseţea, pe care am considerat-o un stigmat, care m-a vulnerabilizat, într-un sens, chiar victimizat. Pentru scriitorul român, o femeie inteligentă şi frumoasă nu poate fi nici profundă şi nici talentată. Evident, în România literatura aparţine, teritorial, bărbaţilor, care sunt alergici la intruziunile femeilor. Ca să mă afirm, am muncit enorm, dar am observat că între o mediocritate şi o femeie talentată va fi comentat, preferat, primul”;

Emanuel Modoc despre „douămiism”: „Douămiismul reprezintă, în contemporaneitate, un moment singular: nu există, în momentul de faţă, nici un raport de antagonism generaţional cu acesta.  Douămiismul – fie că a fost emulat în proiect de căutare a propriei individualităţi, fie că a fost de-a dreptul reiterat în imediat următoarea paradigmă de creaţie – nu a existat nici un moment în care acesta să fie contestat din raţiuni de legitimitate estetică. Chiar dacă poezia aşa-numită „postdouămiistă” (termen pe care nu l-aş recomanda tocmai pentru că douămiismul este considerat, pe bună dreptate, ultima generaţie de creaţie din literatura română) este deosebit de activă şi proteică, glisând între acalmie meditativă, nerv post-avangardist, nou ruralism şi postumanism deopotrivă, aceasta şi-a îmbrăţişat precursorii  imediaţi, găsind în ei modele de referinţă pentru raportarea la realităţile sociale ale spaţiului autohton postcomunist.  În acest context, reciclările neoexpresioniste sau biografist-minimaliste din producţiile apărute în acest deceniu au dat măsura influenţei generaţiei douămii în aceeaşi măsură în care au făcut-o  şi despărţirile faţă de milenarism (şi aici mă refer nu la o  detaşare violentă faţă de precursori, cât la prezenţa vădită a exerciţiului mimetic „de probă”, prin care poezia ultimilor cinci-şase ani şi-a dobândit o oarecare autonomie” (vezi „Apostrof” nr. 1 din 2017);

Pentru amatorii de statistici privind învăţământul: În „Dilema veche” nr. 681 din 2017, Liviu Papadima face un inventar al schimbării denumirilor Ministerul Învăţământului. Reluăm denumirile până la Revoluţia din 1989: „Se numea, în anul în care România a devenit Regat, „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, denumire care a rezistat, se pare, aproape patru decenii, din 1881 până în 1920. Apoi, între 1920 şi 1929, Cultele s-au separat de Instrucţiunea Publică, pentru  a reveni , într-un interval de doi ani (1929 – 1931), în acelaşi minister, însă cu ordinea schimbată: „Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor”. A fost lărgit între 1931 şi 1934 – „Ministerul Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor”, pentru a se reorganiza, în perioada 1934-1936, ca „Ministerul Instrucţiunii Publice”. Epitetul „naţional” apare pentru prima dată în titulatura oficială în 1936 şi durează până în 1940: „Ministerul Educaţiei Naţionale”. Noi reorganizări se fac în vremurile tulburi de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe perioade chiar de câte jumătate de an: „Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor” (14 septembrie 1940 – 15 februarie 1941) şi „Ministerul Instrucţiunii, Educaţiei, Cultelor şi Artelor” (15 februarie 1941 – 1 iunie 1941). După 23 august 1944, denumirea se schimbă cam la patru – cinci ani o dată: din nou „Ministerul Educaţiei Naţionale” (până în 1948), apoi „Ministerul Învăţământului Public” (până în 1952), devenit, pentru următorii cinci ani, „Ministerul Învăţământului” (1952 – 1957), expandat, până în 1962, ca „Ministerul Învăţământului şi Culturii”. După ce, pentru un răstimp, „cultura” se substituie „cultelor”, din 1962 până în 1971 se cheamă iarăşi „Ministerul Învăţământului”, rebotezat, pentru o perioadă record – 18 ani! -, „Ministerul Educaţiei şi Învăţământului”;

Gabriel Adrian Mirea (www.bookblog.ro) face o clasificare a comentariilor critice: „Cred că, în linii mari, sunt posibile patru tipuri de comentarii critice: de tip scoică, cu o perlă (poezie) înăuntru, de tip păun, cu un set de poezii răsfirate la sfârşitul comentariului, de tip colier, mai multe poezii ilustrând o anumită idee sau de tip şotron, cu un accentuat caracter aleatoriu, sărind din poem în poem conform unui algoritm subconştient”;

Marius Miheţ, în „România literară” nr. 11 din martie 2017, face un comentariu critic al cărţii „Mâţa Vinerii” („Polirom”, Iaşi, 2017) scrisă de Doina Ruşti. Arhitectura comentariului se pliază pe  trei piloni ce susţin motivul labirintului: 1.  labirintul identitar: bazat pe „conceptul de familie” care imprimă personajelor sensul apartenenţei la o stirpe specială; 2. labirintul magic: autoarea se comportă „ca un veritabil alchimist”, în timp ce tot „de acest labirint ţin şi mirosurile”; 3. labirintul politic: cu accent pe „prezenţa politică a Bisericii”;

Horia Vicenţiu Pătraşcu, în „Contemporanul – ideea europeană” nr. 3 din 2017, prezintă două dintre ideile fundamentale ale lui Constantin Noica – „închiderea care se deschide” şi „contradicţia unilaterală”: „Prin „închiderea care se deschide Noica are în vedere integrarea unor unităţi mai mici într-o unitate mai mare: „casa care se deschide în localitate, localitatea în ţară, ţara în continent ş.a.m.d.”. Prin „contradicţia unilaterală”- Noica aminteşte eternul conflict dintre parte şi întreg: „partea contrazice întregul, dar întregul nu contrazice partea”. În cele din urmă „partea” ajunsă la o conştiinţă de sine mai dezvoltată – individul maturizat – se va regăsi pe sine în întregul pe care înainte îl contrazicea într-un mod primitiv şi hotărât: se va descoperi ca „sine”, ca „noi”;

Matei Martin publică în „Dilema  veche” nr. 686 din aprilie 2017 un interviu cu scriitoarea Liliana Corobca. Venind vorba despre cenzură în România comunistă, intervievata prezintă câteva aspecte ale perioadei respective. Liliana Corobca  face referirile pornind de la considerentul că există două etape ale cenzurii comuniste în România: a) perioada anilor `50: 1.”prima operaţiune a fost epurarea cărţilor”; 2. „ cenzorii au fost afiliaţi pe lângă Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT); 3. „cenzorul trebuia să aibă dosar ireproşabil pe linie comunistă”; 4. „cenzorii erau persoane care nu absolviseră şcoala medie şi a căror grad de inteligenţă era relativ”; 5. „la început (1947-1949) era epurată toată literatura de dragoste. Începând cu 1950 „s-a dat drumul la dragoste”, dar era ceva convenţional: un sărut o dată la 300 de pagini sau o îmbrăţişare la câteva poeme” etc.; b) perioada anilor `60: 1. „a avut ca pretext apărarea secretului de stat”; 2. „cenzorii au fost transferaţi de la DGPT la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste”; 3. „mutarea cenzorilor  la CCES  a fost una de faţadă, Nicolae Ceauşescu vrând să pară mai democrat sau mai rebel în cadrul ţărilor de după Cortina de Fier”; 4. „se schimbă modul de recrutare a cenzorilor, sunt absolvenţi de facultate, sunt obligaţi să înveţe limbi străine, să meargă la cursuri postuniversitare”; 5. „în ceea ce priveşte literatura, partidul nu mai e chiar aşa de sever cu secvenţele de dragoste incluse în texte”etc.;