O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
EMINESCU PEDAGOG ( II )
Continuăm a prezenta studiul lui Toma Chiricuță care îl vizează pe „Eminescu pedagog”, studiu realizat la nivelul anului 1926. Care ar fi țelul cercetărilor întreprinse de autor? Reținem: 1) „Vrem să fixăm nu numai în cadrele timpului, linia, mai mult sau mai puțin sinuoasă a activității școlare pe care a desfășurat-o Eminescu”; 2) „Urmărim ceva mai mult, să reconstituim în imaginile probabilului și a documentelor, chiar teoria pedagogică de care s-a condus Eminescu în această activitate practică, școlară”; 3) „… o teorie, în sensul unei înlănțuiri de idei, mai mult sau mai puțin sistematic legate, care l-au călăuzit în acțiunea lui școlară, desigur că a avut și Eminescu”; 4) „… care i-au fost imediat mobilizate în suflet de situația precisă, categorică și practică de conducător al școlii, fie și sub forma mai puțin pretențioasă și înaltă a unui revizor școlar din anul 1875”; 5) „Eminescu era un cap prin excelență teoretic. Din notele și însemnările lui cele mai multe netipărite, dar totuși caracteristrice pentru personalitatea lui, rezultă cu puternicie aceasta”. Concluzionează Toma Chiricuță: „Eminescu nu a intrat în revizorat cu mintea vidă de orice element teoretic asupra educației, și aceasta vom încerca să o arătăm nu numai cu elemente spicuite din rapoartele lui oficiale de revizor școlar, ci și din alte izvoare, anterioare ca dată acestei activități, și care nu sunt totuși atât de sărace și nici cu mult mai puțin importante pentru acest scop, ce-l urmărim”. Autorul enumeră trei izvoare din care s-a informat, pe care le ordonează temporal: 1) „izvoare din epoca de studios a lui Eminescu”; 2) izvoare din epoca de revizor școlar”; 3) izvoare din epoca de ziarist”. Toma Chiricuță are grijă ca studiul să plece și de la unele elemente fundamentale ale veacului al XIX-lea care au intrat, la momentul respectiv, în definiția pedagogiei cum ar fi, cu precădere, conceptele de personalitate, cultură sau mediu social.
Autorul studiului descoperă trei noțiuni importante în scrisul lui Eminescu, noțiuni care își determină reciproc conținutul și sfera lor: cultura, știința și educația. Cercetând volumul de manuscrise 2255 și 2258 de la Academia Română, Toma Chiricuță găsește un studiu al lui Eminescu intitulat „Cultură și știință” din care reține: 1) „Moravurile unei națiuni pot, ca expresiune a individualității naționale și în comparațiune cu altele, să fie culte, însă omul singular, care exercită aceste moravuri, nu demonstră prin asta încă cultură, ci numai civilitate. Unui spirit poporal sau unui popor i se pot atribui așadar toate semnele caracteristice ale culturii, care vor rezulta din cursul studiului nostru, fără ca din aceasta să urmeze cumva cum că indivizii singulari ai acestui popor sunt într-adevăr oameni culți”; 2) „Cultură se numește înainte de toate o anumită stare și grad de desvoltare a inteligenței, o speție anumită de ridicare a spiritului asupra manierei lui de a privi natura și viața primară și câștigată fără cultivare educativă, o împlere a sufletului cu așa fel de obiecte ale cunoștinței, care trec peste trebuințele vieții cele nemijlocite și naturale”; 3) „Cultura închide, în sine, treapta aceea a vieții spirituale și anume gradul acela de activitate spirituală, în puterea căruia un om e aplecat și capabil de a progresa, cum se zice, cu timpul. Cultura preface sufletul într-un organism, pentru care fiece experiență e un nutriment, pe care el îl reccipiază înăuntrul său, îl prelucrează organic”; 4) „Scopul culturii e în esență individual, el se împlinește pe deplin și exclusiv înlăuntrul individului, cultura unui om nu are alt scop, decât ca tocmai el să fie cult, îmbogățirea și desvoltarea, activarea în genere a spiritului, deoarece ea e îndreptată numai spre aceia, ca să ajungă starea, ce se numește cultură, nu are un scop general sau obiectiv, care adică să fie în afară de persoană, și nici u8n scop practic. Într-asta ea-i contraopusă stiinței”.
Privindu-l pe Eminescu, din cele studiate Toma Chiricuță sistematizează: 1) „cultura este mai înainte de toate un fapt social și nu individual”; 2) „cultura aparține societății și nu individului”; 3) „individul poate beneficia de cultura nației sale”; 4) „cultura este în antiteză cu știința”; 5) „știința există și este în afara individului singular”; 6) „măsura activității celor ce se ocupă cu știința dau propria realizare obiectivă a științei”; 7) „științele urmăresc niște scopuri generale, obiective și în parte practică”; 8) „știința este o reprezentare și desvelire a spiritului național într-o direcțiune, cea a științei”; 9) „știința nu e pentru învățați, ci învățații pentru știință, ea trăiește în ei și-i domină”; 10) „știința nu există pentru sine însăși, ci e numai o parte și un membru în organismul spiritual național, și mai încolo a celui umanitar”.
Ca să nu înțelegem că Eminescu chiar ar pune între cele două un raport de excludere, poetul ține să adauge: „Pe când astfel pe de o parte știința și cultura sunt cu totul deosebite, le găsim pe de altă parte într-o legătură foarte strânsă”. Această legătură, după Eminescu, o face educația. (VA URMA)