O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Ionuţ Iamandi, în „Dilema veche” nr. 832 din 2020,  scrie despre contribuţia lui Lenin în domeniul lagărelor de concentrare. Redăm un text pe care autorul amintit îl preia dintr-o telegramă a lui Lenin către responsabilii de la Nijni-Novgorod, pe 9 august 1919: „Trebuie să dăm un exemplu. 1) Spânzuraţi (şi spun spânzuraţi, în aşa fel încât oamenii să vadă) nu mai puţin de 100 de culaci, bogătani, băutori de sânge cunoscuţi. 2) Publicaţi-le numele. 3) Confiscaţi-le grânele. 4. Identificaţi ostatici aşa cum v-am indicat în telegrama noastră de ieri. Faceţi aceasta  în aşa fel încât în sute de locuri, unul după altul, oamenii să vadă, să tremure, să ştie şi să spună: îi omoară şi vor continua să-i omoare pe culacii însetaţi de sânge. Telegrafiaţi-mi că aţi primit şi executat aceste instrucţiuni. Al dumneavoastră, Lenin”;

Ioana Pârvulescu, în „România literară” nr. 47 din 2003, despre intelectualul occidental şi cel român: „Faţă de intelectualul occidental, cel român ar avea – într-o posibilă analiză statistică – un avantaj şi două handicapuri. La capitolul literatură, românii stau mai bine decât occidentalii şi se pot impune cu eleganţă într-o discuţie pe o temă, în schimb cultura muzicală şi cea teologică, firesc asimilate de orice ins trecut prin şcoală în vestul Europei sunt, la noi, aproape inexistente. Dacă incultura muzicală e îndeobşte ascunsă, cu un sentiment de jenă, incultura religioasă nu face pe nimeni să roşească”;

Andrei Pleşu, în „Formula As” nr. 596 din decembrie 2003, despre etica ortodoxă şi spiritul tranziţiei: „Ortodoxia livrează un cod de valori care este foarte util în perioada grea a tranziţiei: 1) răbdarea; 2) mulţumirea cu puţin; 3) neaşteptarea unei recompense imediate; 4) să dai mai mult decât să ceri”; 

Dan Cristea, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2020, despre poezia „Somnoroase păsărele” de  Mihai Eminescu: „Trecând de la registrul religios la acela al graţiosului, categorie estetică implicând tandreţea, delicateţea tonului, precum şi, în general, fragilitatea obiectului evocat, ne putem opri la mult mai populara poezie (datorită şi faptului că a fost pusă pe muzică) „Somnoroase păsărele”. Poezia se păstrează în trei manuscrise, toate din epoca gazetăriei bucureştene  şi a fost inclusă de Titu Maiorescu în volumul „Poesii” din 1883. Muzica a fost compusă un an mai târziu, în 1884, de un bucovinean, Tudor cavaler de Flondor. G. Călinescu se dovedeşte total nedrept cu suava compunere, socotind-o o „imitaţie”, după un model „obscur şi minor”, care n-ar merita atenţia criticii. Alex Ştefănescu, în „Eminescu poem cu poem”, găseşte, dimpotrivă, cuvinte de laudă, şi nu puţine, pentru această „miniatură lirică” pe care o vede ca pe o „poezie de leagăn”, de o „simplitate rafinată”.  Este de ajuns, după părerea mea, să privim numai şi primele versuri ale acestei poezii (despre cuibărirea unanimă în somn) pentru a ne da seama de diferenţa dintre limbajul poetic şi acela comun. O mică lecţie de poezie poate începe chiar de aici. Gândiţi-vă că în loc de admirabile frazare „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună”, păstrând lucrurile în parţialitate, în vagul mnearticulării, am fi avut un soi de definiţie-silogism: „Păsărelele somnoroase se adună pe la cuiburi”. O oroare!”; 

„România literară” nr. 9 din 2020, dedică  Anei Blandiana pagini semnate de Mihai Zamfir, Răzvan Voncu, Paul Aretzu şi Vasile Spiridon. Reţinem: Mihai Zamfir: „…avem în faţă poeme de mare clasă, mai ales pentru că sistemul alcătuirii lor a rămas surprinzător de egal cu el însuşi, de la volumul „A treia taină din 1969 şi până la tragicul „Variaţiuni pe o temă dată” din 2018, plângere a unui Orfeu feminin pe urmele unei Euridice care şi-a schimbat genul”; Răzvan Voncu: 1. „Sunt două Ane în poezia Anei Blandiana: prima este Ana care vine, spre a îndeplini un destin sacrificial asumat, cea de-a doua este Ana cea zidită, care îşi trăieşte conştient, cu bucuria datoriei împlinite, acest destin”; 2. „Adesea se uită, repet, că avem de-a face cu poeta care a întemeiat (dacă nu cumva chiar a inventat) blagianismul în poezia postbelică şi, totodată, cu o scriitoare care a meditat permanent la rosturile şi instrumentele poeziei”; 3. „Poezia nu este  pentru ea un discurs public, o mască pe care o arborează de câte ori păşeşte în agora, ci însuşi discursul ei taciturn, adevărata ei existenţă”; Paul Aretzu: 1. „Avidă de cunoaştere, răstoarnă cunoscuta afirmaţie rimbaldiană „Je est un autre” în „Totul este eu însămi”; 2. „Poezia Anei Blandiana este, în fond, o confesiune de idei. Poeta se simte angrenată definitiv în tot ceea ce a fost şi în tot ceea ce va fi. Cunoaşterea este asemenea fluxului şi refluxului, descoperire şi acoperire, schimbând mereu configuraţia realităţii”; Vasile Spiridon: „În prima parte a creaţiei, Ana Blandiana conferea, adolescentin, lumii propriul chip şi se recunoştea jubilatoriu în tot ce există. (…) Treptat, Ana Blandiana începe să-şi uite silueta adolescentină, ea intenţionând să anuleze orice corespondenţă între vârsta biologică şi aceea a lirismului”;

 Sintagme, termeni, concepte: „privirea-gândire”(Gellu Naum); „politeţe retrospectivă” (Andrei Pleş)”; „privatizarea cuvintelor”(Mircea Platon); „agresivitate lăţi-lungilă”(Mircea Mihăieş); „blestematele chestiuni insolubile”(Marin Preda); 

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2020, reţine o apreciere făcută horei  de Alexandru Vlahuţă: „La ţară hora e temeiul jocului. Ea înfăţişează în închipuirea poporului , ca şi în cântecele poeţilor, împăcarea, frăţia, unirea tuturor într-un singur cuget, – e veche, de la întemeierea neamului nostru, ş-aceeaşi a rămas în toate părţile locuite de români.  Celelalte jocuri (brâul, sârba, căzăceasca, ţâitura, joiana, bătuta, învârtita, ca la Breaza ş. a.) se mai amestecă, se mai schimbă după locuri. Hora însă e aceeaşi peste tot unde se vorbeşte româneşte.”;

Horia Corcheş, în „Dilema veche” nr. 837 din martie 2020,  despre lectură: “Cine a citit “Fahrenheit 451” al lui Ray Bradbury îşi aduce aminte că romanul propune o distopie în care societatea e organizată pe principiul evitării lecturii, al distrugerii cărţilor. Considerate periculoase. “O carte e o puşcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge-i   armei focosul, zdrobeşte cugetul omului! Cine ştie ce poate să pună la cale un om cult!” Îmi vine în minte şi romanul lui Daniel Pennac, “Necazuri cu şcoala”, în care lectura este “considerată o pierdere de vreme, reputată ca fiind dăunătoare activităţii şcolare”;

Ştefan Borbely, citind cartea lui Ion Pop, “Lista de aşteptare”, clasifică / defineşte „sindromul de prag” (vezi „Contemporanul – ideea europeană” nr. 1 din 2020): „Sindromul de prag se poate trăi în două feluri: în mod oriental şi în mod occidental. Pentru orientali, învăţaţi cu nemişcarea şi cu vidul, lumea de aici e doar o anticameră fantasmatică a liniştii de dincolo. În termeni occidentali, accentul cade pe desprinderea de lumea terestră, ceea ce explică şi motivul pentru care impasul existenţial major al „trecerii” la occidentali îl reprezintă teama. Or, aşa cum spunea unul dintre personajele lui Malraux, această anxietate e din cale-afară de zgomotoasă, uneori de-a dreptul insuportabil de locvace.”;

„Ştiutita” este un nou termen introdus de Valeriu Nicolae într-un eseu din „Dilema veche” nr. 837 din martie 2020. Ştiutita este definită astfel: „Tupeul de a pretinde că ştii orice pentru că vrei să salvezi”;

Vă propun o „Invocaţie simplităţii” de Adrian Popescu (vezi „România literară nr. 1-2 din 2020): „Dă-mi, simplitate, hainele de doc, / Vestonul gri şi pasul meu elastic, / Pe-ocrotitorul invizibil să-l invoc, / În cal să văd centaurul fantastic… / Să pot să scriu pe geamul aburos / Al gerului, troznind de Bobotează, / Numele magilor ce-l află pe Cristos. / El ochii-şi strânge, înţepaţi de rază.”;

Cristian Pătrăşconiu, în „România literară nr. 1-2 din 2020, publică un interviu cu Adam Michnik. Reţin:

1. „pornirea mea e să accept un alt fel de liberalism – un liberalism cu faţă umană”;
2. „dacă legea pieţii ar fi singura care ar guverna societatea, nu am avea nici muzee, nici operă”;
3. „nu iubesc absolut deloc sistemul sovietic, doar că îmi place foarte mult cultura rusă. Şi Rusia, în sine, ca ţară; iubesc Rusia”;
4. „terapia cu adevăr, chiar dacă poate fi şi dureroasă, este foarte eficientă”;
5. „România şi Polonia au avut o elită fantastică, extraordinară şi a recupera spiritul acestei elite ar fi, în mod cert, ceva unificator, ceva de împărtăşit”;
6. „ în zilele noastre, în democraţie, onoarea nu este o valoare esenţială”;
7. „dictaturile iubesc culorile puternice, aprinse: roşu, brun, verde, galben. Dar democraţia este gri. De aceea am scris un articol „Gri-ul e frumos”;
8. „comunismul promite o lume fără conflicte. Or, o lume fără conflicte e posibilă doar în cimitir”;

Zece persoane au fost rănite astăzi, dumincă după-amiază, în urma unui accident rutier petrecut pe drumul național DN 29B, în localitatea Văculești. În coliziune au fost implicate un microbuz de transport persoane, în care se aflau 17 pasageri, și un autoturism. Impactul a fost extrem de puternic, iar o femeie aflată în autoturism a rămas încarcerată.

La fața locului au intervenit de urgență pompierii din cadrul Detașamentelor Botoșani și Dorohoi, cu o autospecială de stingere dotată cu modul de descarcerare, trei ambulanțe SMURD, inclusiv unitatea de terapie intensivă mobilă, cinci ambulanțe ale Serviciului Județean de Ambulanță și autospeciala pentru transportul victimelor multiple.

Femeia aflată pe scaunul din dreapta în autoturism a fost extrasă de echipajele de descarcerare în stare conștientă și cooperantă, fiind preluată de un echipaj medical și transportată la spital. Din microbuz, nouă persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale, iar ulterior au fost transportate la spital: trei la Spitalul Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani și șase la Spitalul Municipal Dorohoi.

Bilanțul final al accidentului indică zece răniți – unul din autoturism și nouă din microbuz. Toate victimele sunt conștiente și cooperante, potrivit informațiilor furnizate de Inspectoratul pentru Situații de Urgență.

Cauza accidentului este în curs de stabilire de către polițiștii care efectuează cercetarea la fața locului. Traficul în zonă este îngreunat, autoritățile recomandând șoferilor prudență sporită.

La Centrul Cultural „Luceafărul” din Joldești, Mihai Eminescu a fost mai viu ca oricând sâmbătă, 14 iunie 2025. Nu pe o scenă distantă, nu într-un manual prăfuit, ci în ochii copiilor, în glasul emoționat al celor care i-au rostit versul, în liniștea plină de sens care a însoțit fiecare moment de reculegere și frumusețe autentică.

Evenimentul „Gânduri pentru Eminescu”, organizat de Primăria Comunei Vorona, în parteneriat cu Liceul Tehnologic „Ștefan cel Mare și Sfânt” și Parohia Vovidenia din Joldești, a reunit comunitatea în jurul numelui marelui poet care nu se va stinge niciodată.

Manifestarea a fost gândită ca o celebrare vie a poeziei și a identității românești. Elevii au expus lucrări plastice inspirate din creația eminesciană și au realizat colaje vizuale sub titlul „Eminescu în imaginația noastră”, dovedind că universul poetului poate renaște în viziuni proaspete, sensibile, contemporane.

În cadrul unei ample manifestări artistice au fost rostite versuri, s-au aplaudat momente de o simplitate profundă și s-au lăsat tăceri în locurile unde cuvântul nu mai avea nevoie să spună nimic. Apoi, Grupul vocal-instrumental „Anastasis” din Joldești a adus un plus de vibrație și sensibilitate, legând firul poeziei de cel al muzicii.

Evenimentul a debutat cu lansarea a  două volume: „Ratoșele din Moldova – file de monografie”, semnat de Angela Paveluc-Olariu, și „Cură cu acupunctură”, semnat de Ioan Mamaische, lucrări care au completat atmosfera cu tonuri de cercetare dar și reflecție și introspecție pe tărâmul epigramei.

Sub semnătura primarului Sergiu-Marian Dascălu, fost profesor și director al Liceului Tehnologic „Ștefan cel Mare și Sfânt” Vorona, acest moment cultural a fost mai mult decât o comemorare – a fost o lecție de suflet, o întâlnire între generații și o reafirmare a valorii limbii române și a operei eminesciene. La Joldești, pentru câteva ore, Eminescu n-a fost doar poetul național. A fost o prezență simțită, iubită, împărtășită.

Iată și câteva imagini dar și întregul film surprins cu această ocazie la Joldești, o localitate care în fiecare an marchează cu mult suflet acest eveniment, mai ales că aici s-a născut mama marelui poet Mihai Eminescu, Raluca Iurașcu:

Mineriada din 15 iunie 1990 rămâne unul dintre cele mai dureroase și controversate episoade din istoria recentă a României. La doar câteva luni după prăbușirea regimului Ceaușescu, țara traversa o perioadă fragilă de tranziție, marcată de instabilitate politică, frământări sociale și lupte pentru putere. În acest context tensionat, autoritățile de la București au apelat la intervenția minerilor pentru a elibera Piața Universității, loc devenit simbol al protestelor anti-comuniste și al aspirațiilor democratice, relatează alba24.ro. Reprimarea violentă care a urmat a avut un impact profund asupra societății românești, afectând parcursul democratizării și lăsând răni încă nevindecate în memoria colectivă.

În primăvara anului 1990, România se confrunta cu provocări majore în procesul de tranziție către democrație.

Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu, se afla la putere, dar legitimitatea sa era contestată de diverse grupuri politice și civile.

Opoziția acuza FSN-ul că este format din foști comuniști care doresc să perpetueze vechiul sistem sub o nouă formă.

Tensiunile s-au intensificat după alegerile din mai 1990, când Ion Iliescu a câștigat președinția cu o majoritate covârșitoare, iar FSN a obținut controlul Parlamentului.

Cu toate acestea, rezultatul electoral a fost contestat de opoziție, care a denunțat fraude și manipulări.

Începutul protestelor

În zilele premergătoare evenimentelor din 15 iunie, Piața Universității din București devenise epicentrul protestelor antiguvernamentale.

Demonstranții, în principal studenți și intelectuali, cereau îndepărtarea foștilor comuniști de la putere și organizarea de noi alegeri.

Atmosfera s-a încins treptat, iar autorităților le-a devenit din ce în ce mai greu să mențină ordinea publică.

Media internațională urmărea cu atenție evoluțiile din România, iar imaginea țării în străinătate suferea din cauza instabilității politice.

Apelul către mineri

La 13 iunie 1990, președintele Ion Iliescu a făcut un apel dramatic la televiziunea națională, solicitând „oamenilor muncii” să vină la București pentru a apăra democrația împotriva „huliganilor” și „legionarilor” care, conform declarațiilor sale, încercau să destabilizeze țara.

Acest apel a fost interpretat de mulți ca o invitație deschisă către minerii din Valea Jiului să intervină prin forță.

Apelul a avut un ecou puternic în Valea Jiului, unde minerii se bucurau de un statut privilegiat și de o organizare solidă. Aceștia au fost mobilizați rapid și au pornit către București cu trenuri speciale puse la dispoziție de autorități.

Evenimentele din 15 iunie 1990

În dimineața zilei de 15 iunie, aproximativ 10.000 de mineri din Valea Jiului au sosit la București, înarmați cu bâte, pietre și alte obiecte contondente.

Aceștia au fost întâmpinați și coordonați de forțele de ordine, iar acțiunea lor a avut un caracter organizat și sistematic.

Europa liberă a publicat o galerie foto cu principalele momente ale mineriadei.

Minerii au atacat violent demonstranții din Piața Universității, dar și pe trecătorii care aveau aspectul de intelectuali sau studenți.

Violențele s-au extins rapid în întreaga capitală, vizând nu doar protestatarii, ci și sediile partidelor de opoziție, redacțiile ziarelor independente și locuințele unor personalități critice la adresa guvernului.

Mineriada din 1990. Violențele și victimele

Acțiunile minerilor au fost marcate de o brutalitate extremă. Aceștia au bătut cu cruzime demonstranții, i-au umillit public și au devastat proprietăți private și publice.

Sediul Universității din București a fost vandalizat, iar biblioteca acesteia a suferit pagube considerabile.

Bilanțul oficial al evenimentelor vorbește despre șase morți și peste 1.000 de răniți, dar cifrele reale ar putea fi mai mari.

Multe victime au fost bătute atât de grav încât au suferit traumatisme pe viață, atât fizice, cât și psihologice.

În loc să intervină pentru a opri violențele, autoritățile au părut să încurajeze acțiunile minerilor. Ion Iliescu însuși i-a mulțumit public minerilor pentru „ajutorul” oferit în „apărarea democrației”.

Forțele de ordine au rămas pasive în fața violențelor sau au colaborat direct cu minerii.

Consecințele pe termen scurt și lung

Impact politic

Mineriada a avut consecințe politice majore pentru România. Pe plan intern, ea a consolidat temporar puterea FSN-ului, dar a compromis grav legitimitatea democratică a guvernului.

Opoziția a fost descurajată și fragmentată, iar multe voci critice au fost reduse la tăcere prin intimidare.

Consecințe internaționale

Pe plan internațional, evenimentele din iunie 1990 au afectat dramatic imaginea României. Comunitatea internațională a condamnat ferm violențele, iar procesul de integrare europeană a țării a fost întârziat.

Ajutorul financiar occidental a fost redus, iar România a fost izolată diplomatic pentru o perioadă.

Impactul asupra societății civile

Mineriada a avut un efect devastator asupra societății civile românești. Multe organizații non-guvernamentale și-au încetinit activitatea, iar mediul academic și cultural a fost profund traumatizat.

Generații întregi de români au trăit aceste evenimente ca pe o tragedie națională.

Mineriada din 1990: infracțiuni multe și un eșec major al Justiției

Din probatoriul administrat în cauză a reieșit următoarea situație de fapt:

În luna iunie 1990, cei mai înalți factori decizionali în statul român la acel moment – Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, ajutați de alte persoane apropiate puterii sau care o sprijineau, printre care Măgureanu Virgil – directorul Serviciului Român de Informații, Sârbu Adrian – consilierul prim-ministrului, au lansat o politică de represiune împotriva populației civile din capitală, în urma căreia au fost ucise 4 persoane, 2 persoane au fost violate, s-a vătămat integritatea fizică și/sau psihică a peste 1300 de persoane şi au fost persecutate prin lipsirea nelegală de libertate peste 1.200 de persoane.

Începând cu 22 aprilie 1990, în Piața Universității din municipiul București a avut loc o manifestație ce s-a întins pe durata mai multor săptămâni, până la data de 13 iunie 1990.

Manifestația avea caracterul unei opoziții la puterea nou instaurată în România după Revoluţia din 1989, manifestanții solicitând verbal, prin comunicate și prin alte forme de protest ruperea de regimul comunist abia înlocuit în decembrie 1989, promovarea unor persoane care nu aveau un trecut de activist de partid, înființarea unei televiziuni libere și alte astfel de solicitări de factură democratică.

În acest context, Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, Măgureanu Virgil şi alte persoane din conducerea statului sau a Frontului Salvării Naţionale au lansat un atac împotriva manifestanților aflați fizic în Piața Universității, care reprezenta în fapt un pretext menit să mascheze acțiunea represivă împotriva persoanelor care au participat anterior la aceste manifestații, în special liderii de opinie, precum și împotriva oricărei persoane care manifesta o oarecare formă de opoziție sau care se încadra în categorii care, în opinia lor, puteau manifesta o potenţială opoziţie, în special studenţi, intelectuali sau persoane care exprimau apropierea de valorile occidentale.

Un rol important în crearea cadrului de punere în aplicare a atacului a constituit-o comunicarea publică, manipulativă, insidioasă cu privire la pericolul pe care îl reprezentau manifestanții pentru valorile democratice, de a căror implementare se „ocupa” noua putere.

Având în vedere amploarea atacului, punerea în aplicare a acestuia a necesitat pentru planificatorii atacului și atragerea unui număr impresionant de persoane, care au acţionat în cunoștință de acest atac, alături de un număr mare de persoane care au acționat fără să cunoască existența atacului, ca urmare a manipulării la care au fost supuse de persoanele care au orchestrat atacul.

În acest sens, pentru punerea în aplicare a atacului, conducerea statului, în special Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, precum și conducerea Serviciului Român de Informații, respectiv Măgureanu Virgil, cu participarea lui Sârbu Adrian, consilier al primului-ministru, au constituit un grup criminal de tip sistemic, eterogen, de natură politică, administrativă, militară și civilă, înlăuntrul căruia a fost implicat un număr mare de persoane, cu o contribuție de natură și conținut diferite la fapte produse la o scară impresionantă.

În tabloul infracțional, persoanele care au efectuat în mod fizic actele de natură criminală au ocupat o poziție inferioară în ierarhia grupului, însă conceperea și orchestrarea comiterii infracțiunilor a revenit conducerii politice a statului român de la acel moment, prin persoanele menționate.

Din probele administrate a rezultat conivența la nivelul planificării și orchestrării planului infracțional, Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican și Măgureanu Virgil jucând rolurile cheie, însă modalitatea prin care au ales să o pună în aplicare a fost prin intermediul altor persoane neparticipante la înțelegere.
Începând cu data de 13 iunie 1990, inculpații au pus în practică acțiunea represivă împotriva manifestanților aflați în Piaţa Universităţii din Bucureşti.

În acest atac au fost implicate, în mod nelegal, forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, precum și peste zece mii de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale țării.

Ce fapte au fost comise la Mineriadă

Acțiunea represivă a avut caracterul unui atac generalizat și sistematic, în cadrul căruia au fost comise următoarele fapte:

• moartea prin împușcare a 4 persoane;
• violul a două persoane;
• vătămarea integrității fizice sau psihice a unui număr total de 1311 persoane;
• persecutarea prin privarea nelegală de privarea de dreptul fundamental la libertate și siguranță și restrângerea acestui drept, pe motive de ordin politic, a unui număr total de 1211 persoane.

Punerea în aplicare a acțiunii represive s-a realizat în dimineața zilei de 13 iunie 1990, când peste două sute de persoane au fost ridicate şi transportate în Unitatea Militară 0575 Măgurele a Ministerului de Interne, unde au fost reţinute până în după amiaza aceleiaşi zile, când au fost lăsate să plece, după o cercetare sumară.

Concomitent, s-a pătruns în forţă, fără drept, în sediul Institutului de Arhitectură și al Universității din București, fiind percheziţionate mai multe birouri, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de violenţă.

Conform hotărârii luate de către preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, primul-ministru al Guvernului României, viceprim-ministrul, conducători ai instituţiilor de forţă, precum şi de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în Piaţa Universităţii au fost aduşi muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, care s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele aflate în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piaţa Universităţii împreună cu forțele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanţilor.

Acţiunile întreprinse de autorităţile statului au generat o ripostă violentă din partea opozanţilor, astfel că au fost incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române şi Serviciului Român de Informaţii.

S-a făcut uz de armă cu muniţie de război de către forţele de ordine, în aceste împrejurări fiind împuşcate mortal 4 persoane.

Represiunea autorităţilor a continuat, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfășurat împreună cu minerii şi muncitorii din mai multe judeţe ale ţării, care deveniseră o adevărată forţă de ordine, paralelă cu cele recunoscute şi organizate potrivit legii.

În acest context, minerii aduși în București au devastat sediile partidelor politice nou înființate sau reînființate după Revoluția din decembrie 1989 și care se aflau în opoziție, locuințele principalilor lideri politici din opoziție și sedii ale publicațiilor de presă independente și ale unor instituții de învățământ.

De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureștiului, sub pretextul că aceștia au legătură cu manifestațiile din Piața Universității.

Persoanele care au fost ridicate din Piața Universității, împreună cu altele considerate ca având legătură cu manifestațiile, au fost duse cu forța în Unitatea Militară 0575 Măgurele și în incinta Școlii Militare Superioare de Ofițeri de la Băneasa, fiind private de libertate într-un mod nelegal și în spații total improprii pentru deținerea unor persoane. Privarea de libertate fără forme legale a acestora a durat până cel mai târziu pe data 22 iunie 1990.

Cazarea civililor aduşi de pe străzile Bucureştiului s-a realizat în condiţii total improprii, în garaje, atât bărbaţi cât şi femei, minori şi bătrâni.

În permanenţă, aceste persoane s-au aflat sub pază militară, inclusiv atunci când trebuiau să meargă la toaletă.

Pe durata aceste perioade, persoanelor vătămate nu li s-a permis să ia legătura cu rudele sau cu altcineva din exterior, nu au primit asistență medicală adecvată și au fost supuse la tratamente înjositoare și degradante (inclusiv prin simularea unor execuții colective sau prin gazarea colectivă prin eliberarea gazelor de eșapament în spațiile de deținere).

Facem precizarea că starea de fapt reținută și încadrarea juridică a faptelor au la bază exclusiv probatoriul administrat după data de 04.06.2021, la care cauza a fost restituită la parchet, ca urmare a parcurgerii procedurii de cameră preliminară, în urma căreia au fost anulate toate probele administrate anterior anului 2017 și s-a constatat nulitatea actelor de urmărire anterior efectuate.

Cauza a fost înaintată, spre competentă soluţionare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Precizăm că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale şi trimiterea rechizitoriului la instanţă, spre judecare, situaţie care nu poate în niciun fel să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Mineriada din 1990. Concluzii

Mineriada din 15 iunie 1990 rămâne una dintre cele mai dureroase amintiri din istoria României post-comuniste.

Pentru multe familii ale victimelor, traumele nu s-au vindecat niciodată complet. Societatea românească încă se confruntă cu necesitatea unei reconcilieri naționale și a unei evaluări oneste a acestor evenimente.

Anual, în 15 iunie, sunt organizate ceremonii de comemorare a victimelor, iar Piața Universității găzduiește momente de reculegere.

Aceste ritualuri de memorie sunt esențiale pentru păstrarea adevărului istoric și pentru educația generațiilor tinere.

Mineriada din 15 iunie 1990 reprezintă un moment de cotitură în istoria României democratice, ilustrând fragilitatea instituțiilor în perioada de tranziție și pericolele utilizării violenței pentru rezolvarea conflictelor politice. Evenimentele acestei zile au demonstrat că drumul către democrație nu este niciodată simplu și că price-ul pentru stabilitate nu trebuie să fie libertatea și demnitatea umană.

Lecțiile acestei tragedii naționale rămân relevante și astăzi, amintindu-ne de importanța respectării drepturilor omului, a statului de drept și a valorilor democratice.

România de astăzi este profund diferită de cea din 1990, dar memoria acestor evenimente ne obligă să rămânem vigilenți în apărarea libertăților fundamentale și să nu permitem niciodată repetarea unor astfel de tragedii.